Auschwitz - Durerosul, dar necesarul remember GALERIE FOTO

În apropierea Oswiecimului, a Auschwitzul, numele german al acestei localităţi poloneze, denumire de tristă memorie, m-am mai aflat cândva, dar am ocolit drumul, simţind o repulsie organică. Mi-a fost groază întotdeauna să văd cum ţâşneşte şi curge sângele din orice vietate şi eram convins că n-aş fi avut tăria să privesc cu ochii mei uzina perfecţionat de sinistră a morţii, despre care citisem destule, văzusem filme, auzisem istorii mai puţin din gura supravieţuitorilor, mai mult de la cei care avuseseră acolo rude, prieteni, majoritatea dispăruţi în humusul şi cenuşa crematoriilor, alţii, număraţi pe degete, scăpaţi ca prin minune din ghearele morţii.

Îmi spuneam că e destul, ce rost ar mai avea să bat drum până acolo? Sunt atâtea lucruri frumoase, înălţătoare de văzut, pentru care nu găseşti o fărâmă de timp, atunci de ce să-l părăduieşti pentru a privi urmele, atâtea câte au mai rămas, ale demenţei umane. Mereu am avut, şi nu l-am pierdut nici după vizitarea lagărului, simţământul că m-aş duce de fapt într-o clinică de psihiatrie, într-un balamuc al lumii, unde nebunii au pus mâna pe putere, i-au legat pe oamenii sănătoşi în frânghiile pregătite pentru dânşii şi i-au exterminat potrivit unei imaginaţii bolnave.

Cu siguranţă că cei care au pus pe roate uzina morţii de la Auschwitz, ca şi atâtea alte şi alte lagăre ale morţii ce-au împânzit Europa în anii celui de al doilea război mondial, n-au fost întregi la minte. Dar a-i socoti doar nişte demenţi ar însemna să-i scoţi oarecum din culpă, dintr-o vinovăţie de o gravitate fără precedent în istoria omenirii, căreia nu i-au lipsit niciodată călăii. Aceştia au suferit de sindromul demenţei puterii, al forţei, terorii, puterii politice, ce scapă controlului şi se întinzându-se pustiitor, fără hotare şi limite. Dispare scrupulul, ruşinea faţă de tine întâi şi apoi faţă de alţii. Omul devine gâde. Nu era prima oară în istorie când călăul omora un om nevinovat.

Dar acum bande ucideau seminţii întregi. Nu o făceau pe fronturi de luptă, nici nu se răfuiau cu o populaţie aflată sub ocupaţie, ce nu se supunea forţei stăpânului. Eşafoadele se găseau departe de front, în locuri ascunse, unde în secret se omorau milioane de oameni. Zeci de mii de ucigaşi fuseseră recrutaţi pentru această operaţiune, numită cu eleganţă cinică de iniţiatorii ei de la Berlin „de purificare”. Numai la Auschwitz au murit arşi în crematorii patru milioane de oameni.

Călăul e un profesionist al morţii. Ca şi groparul. Duce la îndeplinire o sentinţă. Uneori e cu putinţă să încerce chiar o părere de rău pentru cel pe care-l ucide. Ucigaşii din lagărele naziste, mai mulţi laolaltă decât a avut omenirea în toată istoria ei, nu au îndeplinit obligaţiile unei profesii. În viaţa de toate zilele aveau tot felul de îndeletniciri paşnice. O ideologie barbară, în mrejele căreia căzuseră cei mai mulţi, a exacerbat răul din suflete. N-a mai rămas nimic curat, neîntinat. Pe aceşti indivizi i-a inundat otrava. Otrava urii. Călăii erau mânaţi de ură, de o ură bolnavă, neîmpăcată. Altfel n-ar fi putut fi atât de cruzi cu nişte oameni nevinovaţi.

La toate acestea mă gândeam când mi s-a propus să vizitez Oswieciem şi am întârziat să dau răspunsul imediat. E o experienţă care se cere trăită, mi s-a spus. N-am declinat oferta, dar eram puţin convins că aveam să o onorez până la urmă. Ceva s-a întâmplat şi am luat, după mai multe deliberări lăuntrice, drumul spre Auschwitz. Eram în vechiul cartier al măcelarilor şi cârnăţarilor din Cracovia. Breslaşii aceştia au dispărut de mult, dar cartierul şi-a păstrat numele. A supravieţuit doar vechiul abator ca o relicvă a unui timp pierdut. Un loc al fantomelor. Lipsesc acele uriaşe perdele de praf şi paingăn din „Marile speranţe”. Par a fi ruinele unei mori de apă de pe timpuri. Se aude încă zbaterea apei în scocuri nevăzute. Te săgeată până-n rărunchi răgetul animalelor ce sunt duse la tăiere. Un plânset neauzit de nimeni. Miroase a sânge cald şi a sânge putred, miros care-ţi întoarce pe dos măruntaiele. Abatorul - o fantomă a morţii. Peste drum e uriaşul cimitir evreiesc. Vegetaţie crescută în neştire, acoperind morminte, pietre funerare. O devălmăşie de loc pustiu, părăsit, uitat de lume. Morţii îngropaţi aici nu mai au pe nimeni să le îngrijească mormintele. Se întorc în sălbăticia naturii. Arborii şi ierburile i-au luat sub ocrotirea lor. Abatorul de cealaltă parte a străzii nu-i mai ameninţă, cum s-a întâmplat de atâtea ori de-a lungul vremii.

Stăruiam cu privirea peste imaginile răscolitoare şi în mine creştea hotărârea de a merge la Oswiecim a doua zi de dimineaţă. Desigur, abatorul părăsit n-avea nici o legătură cu milioanele de morţi din fostul lagăr german. În cimitir nu erau, mai mult ca sigur, osemintele celor martirizaţi în lagărele de concentrare. Dar alăturarea celor două imagini devenea zguduitor de revelatoare pentru mine. Vedeam deodată cu ochii minţii milioanele şi milioanele de oameni ai planetei mânaţi ca nişte turme de vite către abatoarele morţii. Purtaţi cu sudalmă şi lovituri de bici şi omorâţi ca nişte animale, fără nici o strângere de inimă. Simţeam nevoia să privesc cu ochii mei cum a fost cu putinţă. Pare de neimaginat. Hotarele răului sunt însă fără margini atunci când acesta e lăsat slobod să prolifereze. Se întinde de-a valma, într-o prostie, neştire şi nebunie. (Va urma)