Echipa de şoc a noilor Cireşari

Poeta Cristina Chiprian scrie, întorcându-se pe uliţa copilăriei, o carte despre care mă feresc să spun că e a „literaturii pentru copii şi tineret”, sintagmă inventată, la noi, prin anii '50, în fond, etichetă pe o sacoşă (mult) prea încăpătoare unde se adună, de-a valma, cărţi cu benzi desenate şi cu versuri şchioape sau „ce din coadă or să sune”, romane de aventuri, poliţiste, romane „istorice”, poezii „naive” scrise, parcă, pentru copii retardaţi ori, în cel mai bun caz, consideraţi mereu „prea mici” ca să priceapă lucrurile subtile, măreţe, complicate la care se gândesc „cei mari”. Echipa de şoc şi Zeiţa este un roman pentru un cititor inteligent, cu lecturi şi mintea deschisă, care nu şi-a reprimat nevoia de poveste în jocurile pe calculator şi care poate (încă) să creadă că scara lui Iacob, aceea din Vechiul Testament, pe unde urcă şi coboară îngerii, există aievea, într-un Turn dintr-un Parc, dintr-un oraş „ca multe altele”, numit Insolia. Romanul Cristinei Chiprian e construit pe două paliere narative, identificând cele două lumi – a oamenilor şi a îngerilor lor păzitori –, care se topesc una în cealaltă, ivind aliajul condiţiei umane (şi îngereşti) de aici şi de dincolo, din imediata noastră (i)realitate.

Mai întâi e povestea lui Antonel, un copil care, părăsit de părinţi, trece pe la Centrul de Plasament, ajunge la bunicul patern, dar fericirea regăsirii cuiva din familia risipită în Italia şi aiurea nu durează mult şi hotărăşte să plece: „Atunci s-a întâmplat prima minune din viaţa lui: l-a cunoscut pe bunicul patern, care a venit să-l ia cu el, într-o casă veche, în marginea unei curţi care avea mulţi pomi. Băiatul a crezut, al început, că aici este însăşi grădina raiului, dar se înşela, pentru că, aşa cum vă spusesem, această Grădină se afla, de fapt, în partea opusă a oraşului. A durat această minune doi ani încheiaţi, până când bunicul a fost dus la spital, iar Antonel a rămas singur în casă şi în curte. Vecina, tanti Aurica, a avut grijă de el vreo două zile, dar toată lumea ştie că un copil singur este, de fapt, un copil abandonat, iar doamna de la Protecţia Minorilor îl poate duce înapoi la Centru. Şi apoi, cine mai ştie unde. Probabil că norocul i se terminase, şi era mai bine să plece”. În povestea lui Antonel, autoarea scrie istoria atâtor copii de azi, abandonaţi alături de pisicile fără stăpân: pe Mihai, părinţii „îl luau acasă pe rând, ca să-i încaseze alocaţia”, Dinu ajunge la Centru după ce „a băgat în propriul buzunar banii găsiţi în penarul unui coleg”, Dina şi Gina se află, şi ele, la Centru „pentru că mama se remăritase şi nu mai voia să se ocupe de copii” etc. Centrul de Plasament e una dintre clădirile Insoliei, un oraş cât o utopie, într-un decor luminos, care pare de basm în semnele sale exterioare şi în care ai putea (re)cunoaşte – horribile dictu! – Iaşul, cu un Bahlui mirific (Râu Verde, Argintiu, Galben), cu un Muzeu unde se găsesc urme ale civilizaţiei Cucuteni, a „cercurilor concentrice” şi cu un fel de Mall unde se poate ajunge mergând pe splaiul Râului Verde: tot aici e şi Clubul Bursei care „avea o arhitectură îndrăzneaţă, semănând cu un trunchi de piramidă puţin descentrat. Fondul mat vişiniu era traversat, cu multă libertate, de benzi metalizate verzui. Interiorul avea acelaşi stil teleportat din viitor: scaunele erau doar poliţe ieşind din perete, mesele atârnau cu fire luminoase din plafon, lumina emana din acvarii false, în care se agitau peşti de cristal cu mişcări surprinzătoare”.

Cristina Chiprian construieşte spaţiul poveştii sale în contrastul violent dintre ce-ar-fi-fost-să-fie şi ceea-ce-este, dintre utopie şi distopie, în fond. Copiii pedepsiţi de soartă nu au o vârstă de aur, refuzată de cei mari, dar o caută în lecturi (aflăm, de exemplu, că Dina şi Gina „iubeau foarte mult lectura şi primiseră de la Mihai două cărţi fermecătoare: «Amintiri din copilărie» şi «Uliţa copilăriei»”) sau în poveste, în imaginarul creat de o Zeiţă de la Muzeu, fragment din cultura Cucuteni („În mijloc era farfuria Zeiţei, desenată cu o formă feminină elegantă, având braţele întinse şi manevrând cu cele cinci degete ale mâinii drepte un fel de eşarfă, compusă din trei linii, care îi înconjura capul şi cobora, în partea stângă, până la şold. Alte două eşarfe, din câte două linii, coborau de la şolduri până la sol, acolo unde tălpile îşi găsiseră un sprijin sigur. Două simboluri circulare se aflau în extremităţile laterale, iar în interiorul eşarfei superioare apăreau două cerculeţe întunecate”) sau, altfel, o idee „ce putea da roade numai într-o minte plină de imaginaţie, care surprinde trăirile firii”.

Dar lumea îngerilor din Rai? Acolo se poate ajunge, desigur, pe drumul îngerilor, o altă scară a lui Iacob, trans-figurată în treptele Turnului din Parc: „Îngerii cu misiuni se puteau întoarce noaptea acasă, în Rai. Calea de întoarcere era prin turnul din Parc, ei urcau treptele, apoi făceau un salt cu aripile planate şi treceau direct prin Poarta Raiului, veşnic deschisă. În cazul oamenilor rătăciţi, bolnavi sau direcţionaţi, se făceau verificări dure şi se permitea intrarea numai celor care aveau aprobarea Mai Blândului, sau a Consiliului – ori alte documente de acces. Oricum, în asemenea împrejurări se punea în funcţiune scara extensibilă şi echipa de intervenţie”. Îngerii au familii, cu mulţi copii (tata-înger, mama-înger, cei mici, Bombănica, Bidonel, Bocănica, Bocănel şi cei mai mari, Bujorel, Bobocel şi Bucurica), îşi luminează încăperile, noaptea, cu „câteva scântei fosforescente aprinse pe măsuţa de toaletă”, demnitarii Raiului circulă pe „norişori ozonaţi”, iar ceilalţi îngeri, pe „vehicule decorative”, automobile de construcţie terestră „cu aspect de nor Cumulus”, se practică „sporturi îngereşti – cum ar fi săritura de pe cometă, alergarea printre stele căzătoare, tirul cu praştia în baloanele de săpun”. Numai că în Raiul unde temperatura nu coboară niciodată „sub 18 grade Celsius” şi unde îngerii pleacă pe Pământ cu misiuni nobile (îngereasa Steliana vizitează case din cartiere mai sărace pentru că, iată, „Bogaţii trăiesc în condiţii aproape edenice, măcar sub aspect material. Săracii se află tot timpul departe de reprezentările cunoscute ale Raiului, de aceea a-i sugestiona că există şi altceva e dificil şi important”), se adoptă, din lumea oamenilor, tot felul de lucruri „lumeşti”: tata-înger află că „puternicii trebuiau să aibă câini, iar musafirii trebuiau să fie avertizaţi, adică înspăimântaţi”, copiii-îngeri se bat, şi ei, pe stradă, cum fac Brusturel şi Bujorel, mai multă încă, în Rai există chiar şi o Mafie Îngerească, condusă de Don Andrei Anghelescu, care cumpără şi vinde droguri îngereşti: cel mai puternic e polenul de la gutuiul ceresc, amestecat cu amfetamine, dând un „efect serafic”, traficat de Înalta Mafie Îngerească şi dealer-ul lor, Ozon, care „stăpânea un sfert de oraş”.

Cum se vede, lumea îngerilor şi aceea a oamenilor seamănă, dar întâlnirea lor se petrece în magia imaginarului şi a vederii secunde pentru că, se ştie, aripile îngerilor nu pot fi văzute de oricine; Bujorel călătoreşte pentru prima dată pe Pământ şi îl întâlneşte pe Antonel: „Pătrunsese în altă lume. Vedea aceasta deoarece norişorii ozonaţi care împodobeau Raiul dispăruseră, fiind înlocuiţi de ceaţa uşoară, albăstrie din zona înaltă a Parcului. Bujorel nu mai călătorise niciodată şi nu ştia cum se ajunge pe Pământ. Nici despre oameni nu ştia prea multe. Auzind plânsul, dar nevăzând nimic, se gândi că prin aceste locuri imaginile receptate se disociază, astfel încât, dacă primeşti sonorul, nu ai şi vizualizare. Pe urmă a zărit o bancă mai ciudată, de culoare verde întrerupt, pe care stătea un băiat de seama lui, cu îmbrăcămintea ponosită şi obrajii năpădiţi de lacrimi. Când şi când se ştergea la ochi cu pumnii strânşi, mai rar îşi trecea dosul palmelor prin dreptul nasului. Păşi lin, să nu foşnească iarba, şi îl privi atent”; iar Antonel vede aripile lui Bujorel pentru că ştie să trăiască în poveste ca într-o altă realitate. De la acest punct, romanul Cristinei Chiprian evoluează pe un fir narativ strâns, cu o tramă poliţistă; Antonel, Mihai, Bujorel, Gina şi Dina fac o echipă „mixtă”, îngeri şi oameni, care caută comoara furată de la Muzeu, artefacte ale civilizaţiei Cucuteni, iar aventurile lor sunt demne de ale unor Cireşari din zilele noastre. Întâmplările nu se rezumă, ele trebuie citite pentru că autoarea ştie că construiască un policier de cea mai bună calitate; şi cu umor, adică. Echipa de şoc şi Zeiţa este o carte care stă foarte bine lângă cărţile de poezie ale Cristinei Chiprian.