Eminescu în postdecembrism

 Aniversându-l pe Eminescu în acest al 25-lea ianuarie de la evenimentele din 1989, trebuie să ne întrebăm: ce s-a făcut în epoca aşa-numită postdecembristă pentru cultivarea operei şi spiritului său? Nu mi-am propus să fac un inventar al lor, ci să amintesc doar câteva dintre cele mai importante.

Mai întâi, Caietele eminesciene, facsimilate, în 62 de volume, pe care le deţinem acum într-o haină grafică şi tipografică de o excepţională ţinută. Operă de salvare, de restituire şi conservare a unui inestimabil tezaur, ce o datorăm în primul rând lui Eugen Simion şi unui mare artist: graficianul Mircia Dumitrescu. Superba ediţie OPERE în trei volume (I. Poezii; II. Teatru; III. Publicistică), îngrijită de D. Vatamaniuc şi prefaţată de Eugen Simion, apărută la Univers Enciclopedic, în seria „Opere fundamentale”, coordonată de criticul academician îmbogăţeşte ceea caş numi biblioteca Eminescu.

Un veritabil eveniment editorial l-a constituit epistolarul Eminescu – Veronica Micle (108 scrisori inedite) ce ni l-a dăruit Editura Polirom. Nicolae Manolescu îl punea pe acelaşi raft, ca „amploare şi necesitate în bibliografia lui Eminescu”, cu publicarea postumelor. Merită cu prisosinţă amintit aici volumul „Doina”, semnat de Magda Ursache şi Petru Ursache, apărut la Editura Timpul, ce cuprinde variantele eminesciene ale „Doinei”, dar şi doinele folclorice, probându-se astfel rădăcinile adânci ale durerii de neam ce avea să fie exprimată la incandescenţa liricităţii lui Eminescu.

Despre ediţia „Mihai Eminescu –Poezii”, realizată de reputatul filolog şi eminentul eminescolog Dumitru Irimia, autor al unor studii privind limbajul liricii celui ce a dat un nou „vestmânt cugetării” noastre, s-a vorbit mai puţin. Apărut la Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, volumul aminteşte prin grafică şi format de ediţia princeps Maiorescu (Socec, 1883). Interesantă este structura lui. Se deschide cu două texte antologice aparţinând mentorului Junimii şi lui G. Călinescu: celebrul studiu „Eminescu şi poeziile lui” din 1989 şi, respectiv, „M. Eminescu, poet naţional”, în fapt faimoasa conferinţă rostită de Călinescu la Academie, în iunie 1964, când se împlineau 75 de ani de la moartea poetului. În primul capitol este reprodus conţinutul ediţiei princeps la care editorul a adăugat poemele pe care criticul le-a publicat în ediţiile următoare. În capitolul al doilea sunt orânduite antumele necuprinse în ediţia Maiorescu, grupate în două secţiuni: în prima cele anterioare colaborării la „Convorbiri literare” şi în cealaltă poemele publicate în organul „Junimii” şi în „Familia”. În „Argument” şi apoi în comentariile de la sfârşitul volumului de 500 de pagini se fac toate precizările ce se impuneau şi sunt trecute în revistă repere ale receptării în timp şi spaţiu a operei poetice eminesciene şi a principalelor ei ediţii. limbaj”. Dumitru Irimia atrage atenţia că ediţia relevă astfel „o imagine mai complexă” şi mai adevărată a universului poetic eminescian.

Au trecut 132 de ani de când un ziar al vremii anunţa apariţia la Editura librăriei Socec a „Poesiilor” lui Eminescu „într-un splendid volum de 300 de pagini, care face cea mai mare onoare artei tipografice…”. Era 22 decembrie, 1883. Cu o săptămână înainte de ieşirea de sub tipar a acestei cărţi fără egal, ca importanţă, în istoria marii poezii ce s-a scris apoi în limba lui Eminescu, Titu Maiorescu îi scria surorii sale Emilia Humpel că a trimis corectura ultimei coli la tipografie. Şi olimpianul Maiorescu nu-şi putea reprima emoţia generată de un asemenea eveniment: „Poeziile, aşa cum sunt orânduite, sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în româneşte şi unele chiar în alte limbi. Unele absolut inedite, mai ales un foarte frumos sonet despre Veneţia şi o Glossă…”. Providenţială întâlnire în secol dintre Poet şi Critic.

În ediţia realizată de Dumitru Irimia recitim şi o altă mărturie poate cea mai tulburătoare din întreaga noastră literatură. În numărul din februarie 1885 al revistei „Familia”, număr dedicat lui Eminescu, la a 35-a aniversare, Iosif Vulcan evocă primirea unei scrisori din Bucovina:

„Epistola conţinea poezii, primele încercări ale unui tânăr care se subsemna «Mihai Eminovici». Comitiva poeziilor ne mai spunea că autorul lor este numai de 16 ani.
Farmecul gingaş al poeziilor, considerând şi etatea tânără a autorului, ne indica un talent adevărat, care avea un viitor frumos în literatura română. De aceea publicarăm cu plăcere acele inspiraţiuni juvenile: prima apăru în nr. 6 al «Familiei» din anul acela.
Redactorul însă îşi permite o mică schimbare. Numele «Eminovici» nu-i suna bine, căci avea terminaţiune slavă; româniză dară numele, modificând terminaţiunea şi astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele «Eminescu».
Autorul n-a protestat, ba a adoptat însuşi acest nume şi semnă apoi aşa toate poeziile şi scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus numele «Eminescu» în literatura noastră: scriitorul acestor şire i-a fost naşul”.

Prin acest botez, Iosif Vulcan s-a dovedit a fi şi el, cu vorbele lui Călinescu, „sigilat de destin”.

Sursa foto: Muzeul Literaturii Române Iaşi