Erosul și foamea de necuprins

Prin anii '80, Vasile Mihăescu era un poet foarte prezent în peisajul literar: tipărea cărți într-un ritm alert, era prezent cu grupaje consistente de versuri în publicațiile culturale ale Iașului. După 1990, poetul a tăcut sau, mai bine, și-a multiplicat fantasmele într-o mulțime de povești „reale” de dragoste pentru care a pus diagnostice, în media sau în diverse cărți, psihologul și „sexologul” dând sfaturi celor nefericiți ori ignoranți într-ale amorului, făcând ceea ce un ilustru înaintaș numea „educație sentimentală”. Acum, după un amar de vreme, Vasile Mihăescu se întoarce la poezie și, după ce a inventariat ori a inventat moduri dintre cele mai diverse de a face dragoste, experimentează o nouă aventură erotică și scrie în „E vremea să faci dragoste-n cais” (Editura Junimea, 2015) o poezie de dragoste atipică, într-o lume care, într-o paradigmă (neo)romantică, recuperează romanța, elegia, metafora, lirismul reîncărcat cu sentiment: „...ca o paparudă zglobie erai,/ ca o ploaie de vară zumzăind/ în frunzele cireșului înțelept,/ ca o ursitoare pocnită de Cer/ cu un polonic uriaș/ drept în creștetul capului, și câte mai erai!/ Stau și încerc să mă dumiresc/ în ce limbă de păsări sau îngeri vorbești,/ în ce corp te zbengui/ pînă se înroșesc zorile,/ și în ce dracu îți moi buzele,/ Doamne, iartă-mă,/ de le simt pînă la Muntele Athos,/ fulguindu-mă, înflorindu-mă...” („Și câte mai erai”). Chiar și călătoriile spre astral sunt în aceeași tonalitate ludică, mizând pe o destructurare a lirismului, a convenției „spunerii frumoase”: nu calul înaripat, scara lui Iacob, pasărea și nici norul sau visul, ci bivolul e vehiculul care (pe)trece ființa sus, pentru a îmbrăca haina norilor și stelelor: „Şi eu voi pleca, sus, în munți,/ călare pe bivol,/ că, uite, așa-mi place!/ Nu tu rugăciuni sau femei,/ nu tu vin sau cărți./ Ca o haină perfectă îmi vor fi norii,/ stelele, bumbi argintii./ Sigur,/ voi fi puțin necăjit/ și puțin, foarte puțin, tăcut.../ Pe bivol însă, dumnezeule,/ pe bivol,/ voi avea senzația de nemuritor,/ că uite, așa-mi place!” („Așa-mi place”).

Limbajul e frust, asocierile sunt surprinzătoare: Vasile Mihăescu e asemeni sportivului care nu joacă din dorința de a fi campion, ci, pur și simplu, din plăcerea jocului: „Mai simți pe spate buzele? În piele/ ți-e dor de nuielușele fierbinți/ ca palmele stăpânului din stele/ când urli de plăcere-n limbi de sfinți?/ Foame de necuprins, spune-mi, îți este?/ Mai porți aceeași tanga, ață doar?/ Visezi un înger cocoțat pe creste/ cântând suav cu voce de măgar?/ Cu țâțele mai amăgești golanii,/ fir-ai să fii a dracului, o zi,/ să mi te călăresc, să-ți sară anii/ cu ochi cu tot ca boala din copii?/ Și spune-mi drept, mânca-ți-aș cununia,/ să nu mor prost în pozele de ieri:/ e-adevărat că îți plătești chiria/ și că citești din cărți despre plăceri?/ Acum, pe bune, de te calcă dorul/ un fel de sânge aromat de vis,/ tu uită-te pe cer. Zvâcnește norul./ E vremea să faci dragoste-n cais” („E vremea să faci dragoste-n cais”). Poezia din această carte se scrie sub semnul lui Kairos, prin care, crede Al.Tănase, „părăsim sau depășim timpul circular, repetitiv și pătrundem într-o lume (și un timp) al măsurii și formei, al diversității, unde putința activă duce la forme creatoare, rezultând din prelucrarea și modelarea materiei amorfe a vieții”. Formele amorfe ale vieții, modelate la timpul potrivit sunt femeia și drumul („Se făcea/ că alergam în zori/ într-un oraș de turtă-dulce și ciocolată./ Era liniște./ Doar porumbeii mai zvâcneau/ ici, colo./ Pe spate și pe piept / aveam lipit câte un afiș./ cu chipul tău./ Mai scria ceva./ Nu-ți vedeam chipul,/ nu vedeam scrisul/ Doar știam./ În văzduh tu erai în pielea goală/ cu gura până la urechi./ Pe tine scria cu litere mărunte/ ceea ce citești/ acum” - „Vis”), iar poemele pendulează între întruchipările erosului carnal, sălbatic, teluric, din timpul repetitiv și con-figurația erosului în dimensiunea sa spiritualizată, apăsat metafizică: acesta, e, de altfel, înțelesul reprezentării poveștii lui Pygmalion care își cioplește Galateea sa: „Îți dai seama?/ Să cioplești legat la ochi/ de un zmeu cam zbanghiu, cam plecat de acasă,/ să cioplești în carnea pietrei și ea/ să nu capete,/ să nu vrea să capete formă./ Să te rogi zeului,/ să te faci mangă,/ s-o iei de la capăt din roșeața zorilor,/ și degeaba./ Și deodată/ să auzi un țipăt fin, un foșnet,/ ca și cum se dă un înger pe gheață/ încălțat cu monezi/ Și să simți/ cum piatra vine spre tine/ gata să intre în iluzoria haină...” („Să cioplești legat la ochi...”).

Dincolo de vestigiile și rezonanțele versurilor și parodiilor din tinerețe, poezia din „E vremea să faci dragoste-n cais” este a unui balans baroc între, de pildă, „viața periculoasă” și imaginea fantasmatică a unui cal „de nea” dintr-o piramidă de cristal sau între ispita de aici și semnul celeilalte lumi, din poeme precum „Piramida de cristal” și „Ca o șopârlă rugăciunea ta”. Dar poate imaginea cea mai semnificativă a acestui raport tensional este aceea a poeziei înseși, oximoronica „târfă diafană” din „Poezia”, jupâniță a desfrâului și înțelepciunii sărutând un fluture albăstrui în „Poveste de seară” și „Te auzeam nespus de clar”: „... pe când călăream tigrul,/ pe când coama mea de aur visa/ carnea ta neatinsă de lume,/ pe când urlam de plăcere/ abia ținându-mă de blană sclipind/ ca o pajiște-n zori,/ mirosindu-te în preajmă,/ înșfăcându-te din vârtejuri de frunze, călăuză să-mi fii/ jupâniță a desfrâului și înțelepciunii,/ ehei,/ chiar atunci,/ în cartea vieții, în nisipurile din paginile ei,/ Dumnezeu suflă peste mine,/ peste numele meu./ Te auzeam nespus de clar,/ nespus de vis,/ nespus de înger...”. Nu știu dacă revenirea la poezie e cel mai nou capriciu al lui Vasile Mihăescu: e, cu siguranță, un om liber să plece și să se întoarcă, fie și călare pe un bivol, între poeți, unde îl așteaptă locul său, lângă voluptuoasa prezență în absență a tîrfei diafane, mai aproape de poarta raiului spre care îl mână, biciuindu-l, Kairos, destinul.