Festinul cânturilor nerostite
Dimensiune font:
O sensibilă şi acroşată poezie de notaţie scrie Marcel Miron în volumul „Versuri albastre şi aurii” (Editura Junimea, 2015), poemele vizând ceea ce aş numi materia de dinaintea organizării prin cuvânt; o poezie a pre-textelor, în felul teoretizat de T.S. Eliot în „Eseurile” sale: „un poem sau un pasaj dintr-un poem, scrie Eliot, tinde uneori să se realizeze întîi ca un anumit ritm şi abia apoi ajunge să ia forma expresiei verbale; un anume ritm poate da naştere ideii şi imaginii”.
Ceea ce era ritm la autorul „Eseurilor” e tăcere, încă nerostire în poezia lui Marcel Miron: „Să taci cu Lucian Vasiliu/ el scrie poemele alese/ ale tăcerii./ Tăcerea dacă nu se vorbeşte/ nu se cunoaşte/ nu se aminteşte/ nu se ţine minte/ în baie de cântec tăcut/ botează cuvinte/ e soră a morţii/ şi moarte a clipei/ în cuvinte tăcute/ tăcerea durerii” (Pateric - I); lângă Lucian Vasiliu, martorul tăcut, el însuşi autorul poemelor alese ale tăcerii şi împreună cu ceilalţi poeţi din pleiada reunită la festinul cântului nerostit trece Marcel Miron tăcerea sa, mai întâi, într-o şoaptă care dă măsura cuplului, când „ea îşi piaptănă razele de vise/ el doarme la marginea luminii”, apoi, în tăria cuvântului care să alunge Satana, fixând vremea prigonirii preoţilor şi călugărilor: „De mult, de demult,/ Dumnezeu a zis Sfântului Petru:/ Petre lasă raiul deschis/ pune cheile după uşă/ şi hai să mai mergem pe pământ/ uite Satana/ s-a vopsit în roşu/ a închis mănăstirile/ a pustiit bisericile/ acum sunt mai mulţi preoţi şi călugări în puşcării/ decât în iad” („Balada celor douăzeci şi patru de sfinţi de la Mănăstirea Neamț”).
În materia de dinaintea sintaxei poemului strălucesc pre-textele care trimit la Vechiul şi Noul Testament şi la diferite figuri biblice, de la porumbiţa albă din susul apei la Betabara, deasupra Iordanului, la Iona, Sara, nevasta lui Lot, Adam și Ioan „cu o mare de apă/ în căuşul palmelor”, Iov din Uz, Golgota şi Hristosul” ce se înalţă din mormânt”. Venind (de) la Marea Moartă, unde a plâns „ultimele picături de apă/ în care viaţa nu se răcise”, figurile tutelare ale poemelor lui Marcel Miron sunt preotul şi călugărul: ei sunt starea şi misiunea fiinţei.
Împărţitor de Dumnezeu, semănător, pescar, mărturisitor, rugător la Dumnezeu pentru cei din preajmă (pentru prietenul Doru, de exemplu, „m-am rugat lui Dumnezeu/ să-ţi îndrepte coloana infinitului/ pătată cu zdrenţe de lumină”), preotul şi călugărul caută şi cântă mereu pe Dumnezeul cel viu: „Sunt două milenii de când celebrăm/ farmecul cerului şi tăria Cuvântului/ înălţimea Golgotei pentru cei botezaţi/ nu ne mai înspăimântă dar/ trăim ca şi atunci zbuciumul/ Apostolilor speriaţi, care abandonând/ lopeţile invocau cu mâinile întinse spre Domnul/ Iisus să nu-i părăsească adâncului/ timpul istoric a fixat pe valurile înspumate/ urmele paşilor drumeţului singuratic/ răstignit pentru inimile cuprinse de întuneric/ grăim acum ca şi atunci că El este Mesia/ Hristosul ce se înalţă din mormânt/ iar glasul Lui ne cheamă mereu: Veniţi/ Eu sunt cel ce sunt!” („Acrostih”).
Cu poemele remarcabile din acest volum, Marcel Miron se alătură celor tot mai mulţi care mărturisesc faptul că poezia e o rugăciune profană, iar rostul ei este unul civilizator: civilizarea fiinţei, îmblânzirea sufletului, a demonilor dinlăuntru. Poetul scrie cu tăcerea sa, iar tăcerea este durata când cuvântul se întoarce pentru a se reîncărca de sacru.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau