Fiinţa asemeni trandafirului sub brumă

 Simbolul christic este comun tuturor cărţilor de poezie ale lui Vasile Burlui; „Via Dolorosa” (Editura Apollonia, 2014) nu face excepţie de la această paradigmă, explicită chiar din titlu, adăugându-se volumelor tipărite anterior, „Rendez-vous sideral”, „Înger răstignit”, „Interogațiile lui Așur”, „Solilocvii”; numai că în ultimul volum nu mai rămâne nimic din zborul şi ţipătul cocorilor, semn al surpării în iarnă, dar, în acelaşi timp, şi al speranţei unui nou început într-o iluzorie primăvară a fiinţei:

„Ce-a mai rămas din zborul de cocori/ Ce despicară cu-ndrăzneală cerul/ Purtând cu ei speranţa pînă-n zori/ Când peste suflet îngheţase gerul?/ Ce-a mai rămas din jocul de copil/ Nevinovat şi alergând prin iarbă,/ Din florile deschise în luna lui april/ Şi risipite cu cruzime de furtuna oarbă?/ Ce-a mai rămas din cântul de fecioară/ Călătorind melodios, vibrat în univers,/ Ce-a mai rămas din şoaptele de seară/ Ce le-ncrustasem pentru tine într-un vers?/ Ce-a mai rămas din flacăra iubirii/ Când focul s-a topit sub strat de zgură,/ Ce-a mai rămas din nouri când zefirii/ Înseninară bolta, ce-a mai rămas din ură?/ Ce-a mai rămas din ploaia cea de lacrimi/ Când cerul 'nalt se despicase cu cruzime/ Ce-a mai rămas din secolul de patimi/ Şi din amarul bucuriilor infime?/ Ce-a mai rămas din ce a mai rămas/ Când dorul de plecare vine iară,/ Iar noi prezenţi pentru un scurt popas/ Ne risipim în aerul de primăvară?” („Primăvară”).

Tema-pivot a poemelor din „Via Dolorosa” este ceea ce aş numi amputarea fiinţei interioare, pulverizată într-un univers obiectual, al fotografiilor dintr-un album cu copii privind „din rame”, unde se activează vederea secundă, aceea care strecoară lucrurile, întâmplările, senzaţiile, sentimentele, trecutul sub ochi; „Pe piatra de hotar aşezat într-o doară/ Privesc ca într-un râu cu unda curată,/ Trecute-ntâmplări sub ochi se strecoară,/ Cu chip de-mpăraţi ce ades mi s-arată./ Eu însumi mă văd scufundat între unde,/ Certându-mă-n van când zorii se crapă,/ Dar steaua ştirbită în nouri s-ascunde.../ Pe piatră un altul priveşte în apă!”, se spune în poemul „Intrus”.

 

Fiinţa e asemeni trandafirului sub brumă, aşteptînd „sentinţa zăpezii”; intrus în propria viaţă, izolat „ca pe-un peron”, în peisajul dezolant de pe calea Exodului sau, altfel, din deşertul pe unde va fi rătăcit Cain după izgonirea din Eden (un „Drum osîndit”: „De ce mă surghiuneşti în înserare/ Şi mă alungi în visul pătimit?/ Umblâd de unul singur pe cărare/ M-ai pedepsit pe drumul osândit./ Iar voi porni la drum, fără regrete,/ Cum Cirus în deşert a rătăcit,/ Dorind ca gustul disperării să mă-mbete/ Când visul sub smochin a adormit./ Voi bate drumul cunoscut de stele/ Iluminat o clipă în sumbre adevăruri/ În taină încifrate cu grijă între ele/ De cei care aşteaptă zorii printre ceruri./ Îngenuncheat voi plânge pe piatra de hotar/ Privind uimit cum vidul ne-nconjoară,/ Bătrânele planete s-or stinge-n calendar,/ Nepăsătoare-n timpul care zboară”), poetului păzit de un înger întristat, oropsit, neguros, cu un „nou tichet pentru-o plimbare în infern”, i se deschid doar zări deşarte şi pustiul fără margini.

În această perspectivă, foarte semnificativ e poemul „Demiurg”, unde este evocată figura bunicului, într-un pastel care nu are nimic din lumina şi voioşia speciei; bunicul lui Vasile Burlui e demiurgul din Vechiul Testament, cel care sădeşte şi îngrijeşte un ogor, replică a grădinii edenice pierdute. Într-un studiu din volumul „Vinul. Dar al lui Dumnezeu şi Euharistie a creaţiei”, Teodor Alin Grigoraş explorează efectele contrastului violent dintre grădina Edenului, „loc mirific, udat de patru râuri, unde se afla tot ce omul şi-ar fi putut dori” şi pământul secetos „ce avea să rodească spini şi pălămidă”, pe care îl primeşte omul căzut după săvârşirea păcatului: „tocmai acest mare contrast, notează cercetătorul lumii antice, l-a făcut pe om să-şi creeze propriul paradis, propria grădină, unde avea să reitereze frânturi din bucuria edenică”: oamenii şi, mai ales, personalităţile Orientului Antic, „care şi-au creat propriul paradis”, se închipuiau demiurgi, creatori după fapta Creatorului însuşi. Acesta este sensul originar al termenului, pe care îl atribuie poetul de azi bunicului îngenuncheat în brazda ogorului îngrijit, mângâiat cu cea mai dulce şoaptă:

„Se-nseninase cerul de aburi de câmpie/ Când neguri de pădure se risipeau în vânt,/ Din răsărit de soare un cânt de ciocârlie/ Mai despica văzduhul căzând peste pământ./ Îngenuncheat în brazdă făcuse cruce mare,/ Cu ochi înlăcrimaţi privind spre cerul gol,/ De şirul de cocoare tăiat din zare-n zare,/ Spre orizonturi clare pe boltă dând ocol./ Se ridica din brazdă miros de pâine coaptă,/ Pământul respira ca şi un nou-născut,/ Îl asculta vorbindu-i cu cea mai dulce şoaptă,/ Îmbrăţişa ogorul şi-l mângâia tăcut./ Din nalturi iriza o splendidă lumină/ Ce-l îmbrăca mirific din creştet la pământ,/ În brazda fumegândă prinsese rădăcină/ Ca şi un demiurg cu pletele în vânt” („Demiurg”).
 

Câteodată, pământul secetos e ipostaziat într-o cetate cu „palisade putrezite”, pe unde apare, fantomatic, un alt Ovidiu, în frica viscolului şi a arcului scitic: „În timpul ce ne sfâşie - apocaliptic,/ Zadarnic ridicăm o palisadă./ Ca mai demult, întorşi în neolitic,/ Ne bântuie angoasele-n ogradă./ Din nou s-aude viscolul afară/ Şi gheaţa ne-o strecoară pe sub uşă,/ Troienele pe dealuri şuierând le cară/ Împrăştiind şi vatra veche de cenuşă./ Frigul răzbeşte pe sub blănuri, nemilos/ Şi a-ngheţat şi sângele şi cuget,/ Afară lupi turbaţi ne urlă fioros/ Şi se izbesc în uşă cu larmă şi cu vuiet./ Ne repezim afară cu bâtele în mână,/ Urlăm şi noi ca fiara, ne-mbărbătăm strigând,/ Lovim cu groază-n noapte în valuri de furtună,/ Purtând în suflet spaima şi-n cugete un gând./ Ne liniştim la ceasul de noapte-ntârziat/ Dând peste cap licoarea fiartă-n oală,/ Aflând că spaimele ce crud ne-au scuturat/ Erau în noi, iar bătătura-i goală” („Viscol”).
Încă de la primele cărţi, Vasile Burlui a fixat relaţia teatrală între structurile importante ale liricii sale; în spectacolul unde semnează regia şi scenografia, dar şi partitura unicului actor, într-un one man show, decorul e uzat, corurile sunt ale unor îngeri „prihăniţi” şoptind litanii shakespeariene, ca în Bodleian Library, iar actorul, fantomă rătăcind prin ceţuri sau, altfel, „expirat din roluri”, plângând pe strapontină, îşi ascunde tristeţea adâncă sub farduri, la machiaj: poetul e protagonistul unei trupe de teatru liric, cu „vagabonzi stelari”, căutând o „şansonetă de demult”, purtându-şi valiza „cu efecte”, cu costumele peticite în rândul celor „fără căpătâi”: un cavaler al tristei figuri, vagabondând prin Place Pigalle ori în Veneţia măştilor din commedia dell'arte: „Cetatea se scufundă între ape,/ În ziduri se izbeşte marea-n valuri/ Tristeţile în suflet să le sape/ Cu scâncete lovindu-se de maluri./ Pe străzile înguste-n disperare/ Aleargă măştile când vesele, când triste,/ În lacrimi se scufundă fiecare/ Când se arată licăriri în ametiste./ Pe ziduri se întind eczemele în pete/ Şi mucegaiul verde erodând pereţii,/ Iar măştile se bucură-n banchete,/ Nepăsător-vizionare ca orbeţii./ E linişte-n laguna sufletelor goale,/ E aproape ziua scufundărilor în sine,/ Când zidul între ape se prăvale/ Şi nimeni nu mai ştie ce şi cui şi cine” („Laguna”).

Poemele din „Via Dolorosa”, dintre care puteau, totuşi, să lipsească texte discursive, intens (şi supărător) pedagogice, precum „Vid” sau „Minciuna”, restituie imaginea dominatoare a omului căzut, rătăcind în pustie; expropriat din propriile gânduri, expirat din roluri, intrus în propria viaţă, poetul se strecoară în sfera semantică a timpului în conflict cu vremea; ceasul, călătoria, trenul, istoria care încremeneşte în „anii ce se scurg”, ceasornicul care bate ora insomniilor nocturne, când fiinţa rătăceşte prin smârcuri - „ora blestemată, secunda cea cumplită” din „Amurgul zeilor” - acestea sunt imaginile care fixează, deopotrivă, vremea „ceasului incert” şi timpul care te „roade-n tăcere”: poemele din „Via Dolorosa” sunt ale unui actor - „vagabond stelar”, aşteptînd „sentinţa zăpezii” între negurile trecutului şi promisiunile vagi ale unui viitor incert: vagabondul din cartea lui Vasile Burlui poartă pe umăr semnul stelar al poeziei adevărate: „Sunt vagabondul spaţiului inert/ Repopulat cu melancolice implozii/ Ce mă lovesc la ceasul meu incert/ Cum uraganul biciuie matrozii./ Sunt vagabond galactic peste ani/ Iar straiul meu e peticit cu stele./ Mi-e cunoscută ceata de golani/ Călătorind prin constelaţiile mele./ Sunt vagabondul serilor cu lună,/ Rătăcitor în galaxii, printre spirale,/ Ascult cum armonia universului răsună/ În lamentări, când tomberoanele sunt goale./ Sunt vagabondul tristelor figuri/ Pierdute-n genealogia ancestrală./ M-am rătăcit de bunii mei auguri/ Dar nu fac cozi la mila comunală./ Sunt vagabondul marilor implozii/ Ce prăbuşesc în mine şi-n planete,/ Pe-asteroizi îmi întâlnesc irozii/ Şi-s solidar cu câinii din boschete./ Sunt vagabond cu semn stelar pe umăr,/ Port traista cu vise pentru traiul tihnit,/ Candori ale vieţii din ani fără număr,/ Dar traista cu găuri le-a tot risipit!” („Vagabond”).
 

Alte titluri din „Despre cultură, cu dragoste”:

În surghiunul poemului

Frigul din camera cu magnolii

Marginalitatea ca temă literară