Fluxul cuvintelor şi refluxul tăcerii

Poezia Cristinei Emanuela Dascălu se circumscrie neoromantismului postmodern, plasând semne ale unei paradigme poetice de altădată (cavalcada nocturnă, de pildă, amintind de Uhland şi Eminescu: „Şi eu aud ecoul călăreţilor din miez de noapte/ Sau măcar mă infatuez cu gândul că-l aud/ Precum monezi aruncate pe caldarâm/ Duminică dimineaţă când toţi sunt în biserică/ Şi nu sunt de argint/ Nimeni nu vinde pe nimeni aici/ Înţelege şi lasă-te în voia mea, nu e scăpare/ În spatele copacilor imaginari/ Nu este pădurea imaginată/ Nu e început sau sfârşit/ Totul se naşte aici in medias res” - „In medias res”), la momentul cumpenei, între echinocţiu şi solstiţiu, lângă formulări şi figuri minulesciene, cum sunt tristul carnaval al vieţii şi călătorul grăbit: „Credeam că n-o să mai ajungi/ Mi-era şi teamă ca nu cumva/ Pe uliţele triste ale însingurării mele,/ Să te oprească vreo stingheră rază/ Vreun ciob în care pus-am să răsară/ Speranţele din toamnele trecute./ Să nu te tai! Fii ager/ Şi ocoleşte capcanele pe care/ Teama mea de tine le întinde pe tăcute/ În faţa ta: sperând ca totuşi/ Să le treci; şi-n fagurul de aur/ Al privirii, s-adormi, tu, călător/ Grăbit, pe care te-am cules drept/ Talisman, din toamna asta,/ Miere şi lumină...” („Talisman”). Un singur poem iese din acest tipar, în sporul poeziei, în fond: „Mai treceau trenuri scrâşnind în amurg/ Un chiştoc de ţigară fumat pe din două/ Bocănitul ritmic, aceeaşi plimbare banală,/ Papagalul şi ceaiul,/ Constelaţia nouă/ Şi gazeta cea nouă/ Şi mantaua cea nouă..." (Papagalul şi ceaiul).

Poemele din „Echinox sau solstiţiu” se scriu în balansul baroc dintre imaginar şi „ceea ce se naşte aici in medias res”, urmând un ritual al renaşterii fiinţei după ce aceasta se va fi pulverizat, într-o geneză repetată prin erosul perceput atât în flacăra pasiunii, cât şi în frigul pătrunzător al (pe)trecerii: „Să conjurăm zăpada să ningă peste noi/ Cu tulbure uitare, ca vinul de pe masă,/ Şi lupilor din tindă să le-oferim culcuş/ Şi dragostea flămândă într-un ungher de casă./ Primeşte-mă în clipă ca într-o nouă iarnă,/ Peste trăgaciul puştii umbre de şoimi trecând;/ Din universul gheţii lin izbucnind petarde,/ Şi-n liniştea amiezii eu încă mai sperând./ Să conjurăm zăpada să ne redea iubirea,/ Prin transparenţa-i pură greşelile arzând,/ E clipa efemer-a înfloririi tandre/ Când simt o fierbinţeală şi-apoi un ger trecând” („Zăpezi”): cum se vede, trăirea erotică, retragerea între zăpezi sunt vegheate de figura lupului „din tindă”, un simbol pe care poetul îl scoate de sub semnul infernului: lupul Cristinei Emanuela Dascălu nu e nici lupul stelar al lui Valeriu Matei, să zicem, nici fiara care conduce fiinţa spre împărăţia lui Hades, el e paznicul unei poveşti de dragoste mereu repetate, în ardere şi gheaţă, în oximoronul viscolului pasiunii: „Se consumă un viscol/ La cota zero-a-nlănţuirii noastre/ Tranşante pendule cenzurându-ne clipa/ Ţipăt de aripă frântă, de lumină topită/ De contur nenăscut,/ Ţipăt cutremurat pe retină./ Iubirea-ca un vultur săgetat în priviri” („Mereu iubirea”). O plimbare prin interiorul fiinţei sau în deriziunea închirierii unei „cabine de visat”, o cruciadă a „macilor sălbatici” sau „pulsul unui ironorog prin vene” - aceasta este simbolistica din care creşte poezia de dragoste a Cristinei Emanuela Dascălu.

Poezia capătă, adesea, tonalitatea şoptit înaltă a spovedaniei, asociind tăcerea, refluxul ei, trăirii erotice; în poemele din „Echinox sau solstiţiu”, tăcerea e un edificiu, se construieşte, având trepte („Şi urzicat de temeri, stingher va fi urcuşul/ Pe care bucuria-şi va trece fine mâini;/ Nu-ţi fie teamă, clipa înlănţuind clădi-va/ Din treptele tăcerii-o punte spre abstract” , scrie poetul în „Poem de dragoste”) şi, iată, versanţi pe care se rostogolesc, şoptite, cuvintele pasiunii: în tăcerea de la capăt, scrie Cristina Emanuela Dascălu e regăsirea fiinţei şi a cuplului erotic. Câteva simboluri dau adâncime viziunii poetice: marea din poeme precum „Remember”, „Ţărm”, „Asfalt”, „Nu vei simţi risipa căutării”, „Zănatic zbucium”, „Un singur trup” sau cocorii, cu ţipătul trist al plecării, dar şi cu amplul zbor al întoarcerii, se asociază cu mărul păcatului primordial: „Va şuiera pe mare pierdută-ntotdeauna/ Iubirea ce-nflorise doar pentru noi în zori/ Priveam tăcută valul şi aşteptam sosirea/ Cea tainică şi tandră, ca zborul de cocori” („Doar pentru noi”). Şi mai e ceva. Există în orizontul mito-poetic de totdeauna credinţa că dragostea se instalează prin îmbrăţişarea unui copac, mesteacăn sau măr; axis mundi pentru şamanii din vechime, copacul e asociat cu Luna şi Soarele, simbol ambivalent, masculin şi feminin, în acelaşi timp; alegorie a primăverii şi feminităţii, mărul (şi mesteacănul) reprezintă arborele tutelar al vieţii şi regenerării fiinţei: cu îmbrăţişarea lui poate începe noua viaţă: „Ţin păsări în mână/ Cum ţin şi/ Amurgul de braţ;/ Dar peste timp/ Din tine/ Nimic n-a mai rămas./ Doar zarzării/ Umbrind/ Alte poteci/ Pe unde-ai fost/ N-ai mai putea / Să treci/ Iubire, la alt ceas/ În altă viaţă/ Când înţelegi/ Că totul/ Se poate da/ Pe faţă/ Vechi ritual/ Am sărutat copacul,/ Ştiam că-i măr/ Mi-am însuşit păcatul/ Primordial/ Şi greu/ Al omenirii/ Adio, dragă,/ Timpul amăgirii/ L-a măsurat pesemne/ Pendula cea vrăjmaşă” („Păcat primordial”).

Scriind şi trăind poezia în „pătratul speranţei”, Cristina Emanuela Dascălu este o „voce” particulară în lirica ieşeană de azi.