Frigul din camera cu magnolii (III)

Despre Eutopia, poetul Aurel Ştefanachi vorbeşte mai rar în ultimele sale cărţi, „Oglindă plutind” şi „Închiderea jocului”; mai mult, când spune „nu pot să cred în Eutopia/ stă în zidire/altceva decât suntem”, pare a se despărţi de un spaţiu poetic al cărţii şi scribului, acela din cărţile anterioare (Eu-Utopia, cum s-a văzut), pentru a explora altele: al mării/moarte, unde, adesea, figuri focalizatoare ale discursului liric rămân craniul şi culoarea roşie („«Nu înţelege întocmai cele ce sunt!/ nu înţelege întocmai cele ce sunt!» – din marea-moartă din marea-roşie râul/ domol din sufletul nostru se-ntoarce/ uscat... ca muzica stelelor în cădere –/ ca varul ce roade lumina”) sau al unei misterioase Ehteria, unde zorile apar numai pentru fiinţa din vers, pentru „poeţii blestemaţi” ai secolului XIX, de care eul poetic îşi leagă soarta („cei care au scris în şir nelimitat/ beau absint... coboară în EHTERIA./ cei care au scris uşor în genunchi îşi murmură soarta.../ cei care au scris s-au apropiat/ atât de mult încât nici nu mai/ există.../ (câte o carte intră şi ne tulbură/ dragostele, morţile...)/ cei care au scris împing în cer/ o flacără total neagră.../ cei care au scris.../ cei care au scris de-a dreapta/ îngerului – detergent primesc/ NUME şi NUMERE.../ nu te împotrivi mamă a beznelor/ mâna ta sunt... mâna ta sunt...” – „O flacără total neagră”); altfel spus, pentru cel care mai crede încă „în lumina EHTERIEI.../ în cenuşa verbului.../ în infinitul căderii stelelor...”.

Această deplasare dintr-un spaţiu poetic în altul – de la Eutopia la Ehteria nu e doar una formală, de nume, o convenţie, în fond –; prin „Oglindă plutind” și „Închiderea jocului”, Aurel Ştefanachi regăseşte fibra romantică a poeziei, viaţa şi moartea, foaie-n două feţe, cenuşa fotografiilor părinţilor şi copilul care culege, prin crânguri şi ape, pietre şi scoici, ca în poemul O amintire a gândului meu despre mine: „s-au dus gâştele sălbatice/ s-au dus/ îngerii din vitraliile bisericii/ s-au dus/ nopţile în care te iubeam ca Iov puterea lui/ Dumnezeu (prin sertarele maronii/ cenuşa fotografiilor părinţilor mei –/ prin crânguri şi ape doar un copil/ culegând pietre şi scoici –)/ s-au dus caravanele cinematografice…/ (pe ecranul din scândură sau cărămidă/ B.B. şi M.M. în scene senzuale…/«Umbra venelor mele/ ce-mi cară suferinţele»/ a doua zi cu nesaţ priveam/ coapsele tinerei învăţătoare…)/ s-au dus beatitudinea şi zilele de Paşte…/ sub gustul nedefinit al buzelor tale…/ de dimineaţă până în galbenul frunzelor/ toamna păstrez în efigia acestui lut/ adâncimea umbrelor noastre –/ golul de cridă atât de negru şi putred/ îmi duce în afară rosturile verbului…/ astăzi te numesc apologie şi stanţă –/ concept şi vehementă mediere –/ astăzi fără să ştiu te-am vestit/ vreunei veşnice obsesii…/ s-a dus cel ce purta o atât de/ fericită mască/ imaculatul iudeu ce-ţi deosebea/ frăgezimea trupului de îngheţul/ luminii – (mereu amintindu-mi/ că-ţi poartă numele)”; acum, în „Închiderea jocului” sunt un trecut încheiat (marcat stilistic prin folosirea frecventă a perfectului compus), tonul elegiac din adierea melancoliei, povestea nescrisă a fiinţei interioare, clipa în care „ticăie moartea prin toate” şi când susurul trecerii se aude distinct prin vămile întunericului: „Dacă nu trece tunetul/ Dacă nu trece cerul alergând/ Dacă nu trece sufletul meu/ Vechi ca o halebardă/ Dacă nu trece pulberea/ Dacă nu trece trecerea/ Cine închide petrecerea?»” („O cazarmă plină cu flori”).

Dacă în volumele precedente interesa, mai cu seamă, sintaxa unor „centri livreşti” ai „ultimului mohican” ce a avut şi naivitatea, dar şi tenacitatea să creadă în „programul” poetic de început al generaţiei ’80, în „Oglindă plutind” şi „Închiderea jocului” importantă e metafora; luciditatea – crede acum, poetul – e pustiul, iar tonul analitic lasă loc magiei din „pierzania iubirii”: astfel, iubita e a „Bărbaţilor – sanie mică din mătase şi crin/ În aşternutul îngerilor – feerică slavă/ Un gând al marelui rege”.
O întreagă constelaţie simbolică a feminităţii construieşte Aurel Ştefanachi în „Oglindă plutind”, femeia e o altă Galateea pentru un nou Pygmalion („paradigmă şi moarte/ matematică şi empirică soartă!”), numită, uneori, Caliope a unui alt Ulysses, alteori Maria Magdalena („în timp ce eu te iubesc/ tu începi să mori…/ ah, Maria-Magdalena carcasele singurătăţii/ deasupra-mi s-au înroşit…”) sau Regina-Adulter dintr-un neguros şi problematic Ev Mediu („vreme-rigolă/ – şi e o pădure magnetică/ de abanos din care te-ntorci REGINA-ADULTER/ în înseşi copcile nopţii/ empiric anotimp – sufletul meu/ murmurând viaţa lui Dumnezeu…”): e pasărea cu o singură aripă, o nouă Galateea (de)săvârşită în tensiunea şi măreţia vieţii/ morţii: „acum fără să te ştiu/ te-am desăvârşit: o formă/ electrică din măreţia morţii tot/ ce există…”

.
În „Oglindă plutind” și „Închiderea jocului”, Aurel Ştefanachi scrie numai când îşi aude carnea şi spiritul „într-o malefică restrângere”, cum spune în poemul „În genunchi”; în acest fel, poezia şi proza lui Aurel Ştefanachi explorează, cu mijloace specifice, acelaşi univers: satul şi personajele sale din volumul de proze „Curcubeul din hol” (2004) vin (se duc?) în poezie; astfel:

„Funie grea – calul cel negru/ Asudat – prin ulucul din grădina/ De zarzavat în jos – înspre primărie,/ La MAT, ajuns din urmă de popa Neculau/ Să nu care cumva, cineva,/ Să creadă că în baia din şcoala/ Veche mai stă Chilibuţă. Aăăă – ce/ Aiureală. Nu mai sunt la mine/ Acasă. Sunt la spital. Prin geamul/ Cât o nucă se vede Vasile Rotofincă,/ Fără dinţi, molfăit – zici că-i/ Nelu lui Ţuca, nu de mult mort./ Aăă… bine c-ai veni. Stau ca în/ Omăt. Toţi care intră seamănă leit/ Cu mă-ta… iar eu nu sunt acasă/ Sunt plecat în spate. Dau la butoaie/ Tu nu te duci la serviciu?/ Cât e/ Ceasul?/ Cască puţin pământul – eu/ În bătaia căderii frunzelor m-am/ Lipit de cer…” („Tata uşor s-a lipit de cer”)

Alteori regăsim tonul baladesc, în buna tradiţie a liricii lui Ştefan Aug. Doinaş, Horia Zilieru, Horia Bădescu ori Mihai Ursachi: „Vino tu şi mă descrie/ Arătare purpurie/ Vino sfântă şi pământă/ Cămeşuţă pentru nuntă/ Cale cosmică de rug/ Luminiţă de sub plug/ Vino-n lotul de pustiu/ De mă vezi de-ţi sunt sicriu/ Lungă aplecare/ Rost de-ntunecare” („Gol”).
Aurel Ștefanachi se află la vârsta poetului adevărat.