Greaţa de literatură şi antidotul ei

În anii '70, când îi apărea primul volum din seria celor patru de „Scriitori români de azi” – o panoramă, de fapt o istorie, în linie lovinesciană şi călinesciană, a literaturii române de după Al Doilea Război Mondial – Eugen Simion formula câteva principii ce conturau concepţia sa despre critica literară. Considera că simpla critică de gust este insuficientă, dar nu era nici partizanul criticii formelor – atunci în mare vogă în spaţiul cultural european – care „tinde să codifice ceea ce de-abia a decodificat: opera”, precizând, totodată, că spiritul critic „interesat de textul şi subtextul operei” implică atât gustul cât şi „obsesia formelor”. În viziunea sa critica era/ este „un sistem de lectură, un mod personal de a te apropia de operă, de demers care, folosind mijloace variate, descoperă figura spiritului creator”. Critica modernă era percepută ca o fidelitate mediatoare şi, în acelaşi timp, ca o infidelitate provocatoare. În fine – observa criticul – „ea îşi asumă strategic obiectul şi-l îndepărtează pentru a-şi medita în libertate ideile”. În esenţă, acesta era modul de a concepe critica şi al altor critici importanţi ai generaţiei lui Eugen Simion. Peste trei decenii, răspunzând la o întrebare privind locul pe care îl ocupă în spectacolul literaturii şi ambiţiile sale ca participant direct la acesta, criticul dădea o replică de bun simț: „Cineva, un confrate, a scris recent despre mine – ca să mă ironizeze – că am dat numai diagnostice corecte şi că niciodată nu am avut inspiraţia să greşesc. «Monotonia corectitudinii», zice el, luîndu-mă peste picior. Citindu-l, mi-am zis: omul acesta, voind să mă jignească, mă laudă peste măsură. Ce şi-ar dori mai mult un critic literar decât ca, în o mie de cazuri, să pună diagnosticul bun? Dacă ar fi aşa, aş fi un critic fericit. Dar am îndoieli... Ambiţia mea a fost (şi este încă) de a construi o literatură, de a fi, întîi, arhitectul unei generaţii şi, apoi, comentatorul inspirat al unei literaturi.../ Am şi ambiţii mai mari. Am visat de tânăr să fiu citit, nu numai pentru adevărul textelor mele, dar şi pentru frumuseţea lor. Ca o proză superioară de idei. Nu ştiu dacă am reuşit sau dacă voi reuşi. Sigur este că nu mi-am pierdut speranţa... Spectacolul continuă, cu graţia lui Dumnezeu...”

Şi, într-adevăr, spectacolul continuă. Eseurile, cărţile lui Eugen Simion – fie că e vorba de cele patru tomuri de „Scriitori români de azi”, de „Dimineaţa poeţilor” de cele două jurnale – „Timpul trăirii, timpul mărturisirii” (francez) şi „Sfidarea retoricii” (german) – sau „Tânărul Eugen Ionescu” sunt nu numai naraţiuni de idei, ci şi, atunci când subiectul sau tema o permit, naraţiuni propriu zise. Ambiţia sa mărturisită privind frumuseţea textelor şi-a găsit şi îşi găseşte pe deplin materializarea. „Lecţia naraţiunii de idei a lui Călinescu”, invocată cu admiraţie de Eugen Simion, a putut fi însuşită pe fondul unui remarcabil talent epic. Are dreptate criticul când afirmă: „Numai imbecilii reproşează lui G. Călinescu că «rezumă» cărţile de proză. Nu le rezumă, ci le reconstituie din unghi critic substanţa, tipologia, ideile, simbolurile. Le pune pe toate într-un scenariu critic care este lizibil. Şi este, totodată, seducător. O capcană, în fond, pentru cititor. Nu zicea Sartre că, pentru a-ţi impune ideile, trebuie să le pui într-o poveste?”.

Dincolo de fineţea stilului şi, cu vorbele lui Eugen Simion, de frumuseţea textului, interesează judecăţile criticului. Or, este tonifiant să constaţi soliditatea lor. Te afli pe un teren sigur, în care eventuale revizuiri nu au cum să afecteze construcţia în ansamblul ei. Aceasta stă în picioare şi ori de câte ori ai de confruntat o idee, o impresie a ta sau a altcuiva cu judecata unei autorităţi critice găseşti în „Scriitori români de azi” o astfel de autoritate.
Când nu se referă strict la literatură, la realitatea operei /operelor, la text, când, plecând de la acesta, evocă un univers, când reconstituie o atmosferă, Eugen Simion îşi ia, aşa-zicând, libertatea de a scrie proză pur şi simplu. Multe pagini de veritabilă proză există în toate cărţile lui Eugen Simion, dar, fireşte, mai ales în cele două jurnale şi în scrierile memorialistice, în care criticul dublează lectura cărţilor de ceea ce însuşi numeşte „lectura vieţii, studiul existenţei”. Mai înainte de orice însă, Eugen Simion este Criticul, cu majusculă, care, deşi trăieşte (trăim) într-un timp când îşi vede profesia tot mai marginalizată, înlocuită cu „comentariul” de tarabă, îi rămâne totuşi fidel şi înţelege să şi-o practice cât mai constructiv, în respectul valorilor. Repovestind miturile biblice, portretistul „pictează” cu un penel inspirat, din perspectivă culturală şi moral-psihologică personajele din „Noul testament”, rânduindu-le într-o mică galerie tematică, conferind faptelor şi spuselor lor noi tâlcuri, noi semnificaţii. Cel mai memorabil (şi mai tragic) mi s-a părut portretul lui Iuda. L-aş reaminti însă acum, în acest context, pe cel al lui Toma Necredinciosul: „ L-am putea lua uşor ca simbol al criticului literar... Şi, ca să împing parabola mai departe, în domeniul nostru, aş zice: un critic literar trebuie să aibă în fiinţa lui un Petru care nu se leapădă niciodată de literatură (iar când se leapădă, o face în momente de criză existenţială şi morală; şi, de regulă, se leapădă pentru ca, apoi, să regăsească plin de fervoare şi credinţă literatura!) şi un Toma care, îndoindu-se metodic, caută adevărul şi până la urmă îl găseşte...”

Această analogie și această proiecţie dintr-un unghi biblic a condiției criticului mă duc cu gândul la o confesiune deghizată a lui Eugen Simion: „Oricine a trăit mult timp în preajma cărţilor cunoaşte o boală care apare fulgerător şi nu ţine, din fericire, mult: greaţa de literatură. Ea se manifestă mai întâi printr-o neîncredere progresivă în puterea literaturii de a schimba ceva în lume. La ce bun? Un scepticism fundamental acaparează, în cele din urmă fiinţa celui care face literatură sau trăieşte în interiorul literaturii. Bibliopolisul îi pare, atunci, un pustiu dezolant, un loc de ispăşire. Vederea unei cărţi îi produce, pur şi simplu, ameţeli. Ameţeli şi greaţă. O stare jalnică îl cuprinde pe cel care se scoală de dimineaţă cu gândul că menirea lui pe lume este să scrie. Însă forţele spiritului nu-l mai ajută. Scriitorul promite, în acest moment dramatic, să încheie definitiv socotelile cu literatura. Şi le încheie pentru o vreme, căci uşor, uşor, cărţile încep să vină din nou spre el. Azi o pagină, mâine alta, până ce ne trezim, iarăşi, în lumea cărţilor, în Bibliopolis. De unde se poate trage morala că de greaţa de literatură ne vindecă tot literatura, numai literatura”.

Da, este antidotul cel mai eficient!