Hoinar prin Londra primăvara

 Portul Londra, unul din cele mai mari din lume, al treilea după New York şi Rotterdam. 42 de km de docuri. E duminică. Linişte. Clădirile sunt acoperite cu tapiţerii de carbon şi zidite pe întinse lagune. Asociaţie puţin ireală. Vasele zac. Nişte balene care au venit să moară la mal. Privind, îmi amintesc strania întâmplare petrecută undeva, la capăt de lume.

Suntem la docul lemnului, unde a tras şi vaporul nostru „Timişoara”, care a adus din ţară cherestea. Miros de conifere, de eucalipţi şi arbori de plută. Se întâlnesc aici şi se amestecă esenţele tuturor pădurilor pământului. Jur împrejur pustiu... Uriaşele macarale au încremenit şi gâturile lor de girafă scormonesc ca nişte ţăpoaie grămezile de pilitură de fier de deasupra. Totul e părăsit, parcă te-ai afla într-un oraş în care viaţa a fost izgonită de milenii. Pe „Timişoara” atmosferă de duminică, timp deşirat, fugărit cu table, flecăreli. O enclavă românească aici în inima Albionului. Impresia vine şi de la cratiţele în care clocotesc sarmale şi mămăligă.

O luăm spre oraş. La ieşire suntem întrebaţi de whisky şi ţigări, mărfuri prohibite la vama engleză. Deşi uniforma este cea cunoscută, costum de postav bleumarin spre negru, cască neagră din tablă sau plastic, poliţiştii mă duc cu gândul la pustnicii din singurătăţi. Singurătăţi fără capăt în toate docurile şi la cel al ceaiului, şi la cel al cafelei, şi la cel al zahărului şi mirodeniilor.

Englezul la fotbal. Într-o marţi pe stadionul White Hart Lane, stadionul clubului Tottenham. Mai bine de o oră până la începerea meciului. Instalaţiile electronice de numărare se învârtesc cu intermitenţe. Englezii vin ca într-o plimbare de seară în Hyde Park. De obicei întreaga familie. Tribune suprapuse, acoperişuri în două ape, care-mi aduc aminte de şurile mătăhăloase de pe la noi. Locuri multe în picioare, mai cu seamă lângă teren. La etaj rânduri cu scaune capitonate. Suntem în martie. Gazonul englezesc e doar o amintire. Teren costeliv. Minutele trec. Stadionul se umple ca o casetă de bani. Începe meciul. Un fel de turnir. Cavalcade şi spre o poartă şi spre alta. Publicul englez cântă. Aceeaşi senzaţie pe oare am avut-o în Abaţia Parlamentului, când orga făcea flaute din arborii de piatră ai coloanelor. Întreg stadionul cântă şi cântecul mă umple ca un balsam de tei într-o noapte de mai.
Înscrie adversarul. Publicul aplaudă. Câteva clipe. Apoi cântă. Cântec pentru victoria care nu vine. Când totul se termină lumea se duce acasă ca la a plimbare în Hyde Park.

Metroul, underground, amestec de vechi şi nou. Staţii cu înfăţişare de intrare într-o mină de cărbuni, cu vânzători de bilete acriţi în gheretele lor, cu ascensoare afumate şi coborâşuri în întunecimi de hrubă şi altele cu kilometri de scări rulante, braţe de caracatiţă spre sumedenie de direcţii; staţiile cu etaje şi încrucişări de linii. Pereţii culoarelor de acces sunt plini de reclame colorate, care îndulcesc lumina ce vine din lămpile fluorescente. Trenul electric e parcă teleghidat. Dacă nu te grăbeşti rămâi pe dinafară. Uşile se închid în câteva clipe. Un huruit. Trenul porneşte ca o detunătură într-o carieră de piatră. Între pereţii negri vagoanele par nişte blocuri de lumină. Oamenii stau nemişcaţi şi vorbesc cât e necesar. Ţi-e parcă frică ca nu cumva vorbele să clintească cu vibraţia lor pământul de deasupra.

Sursa foto: newenglandboating.com