Hrană, mâncare şi menu

Un sociolog finlandez a avut ideea unei anchete privind cele mai importante încăperi ale casei, pentru persoane aparţinând unor diverse naţiuni din Europa; pe scurt, francezii au răspuns dormitorul, germanii, suedezii şi danezii, living room, bulgarii, ungurii şi românii, bucătăria. Urma şi fireasca întrebare „de ce”; la aceasta, românii au răspuns lung şi corect: pentru că, înainte de '89, aici era cel mai cald (aragazul, cuptorul, fie şi pâlpâind, erau mai calde decât „frigiderele” din camere, numite calorifere), iar, din '90, aici se încheie toate chefurile, dimineaţa, la ultima ţigară, cafea, sticlă de vin... Un răspuns corect, dar care, încă o dată, ratează fondul. Bucătăria e un loc; e, deseori, din păcate, o obligaţie (de serviciu?); e o ocupaţie (utilă, desigur!); e artă şi meserie; e calm, lux şi voluptate, cu vorba unui mare poet; e, în fine, artă.

În toată această provizorie înşiruire - fără să atac teritorii ocupate de alţii, de Bogdan Ulmu, Radu Anton Roman sau Dan Chişu de exemplu - se adună victorii, drame, multe ahturi şi ofuri omeneşti, vorba lui Creangă. Unele, la propriu. Cele mai multe, însă, în sens figurat. Sunt naţiuni care au făcut din bucătăria lor nu doar o artă - asta era acasă! - ci, mai mult, o imagine de identificare, lobby, un fel de a stabili diferenţa specifică atît de importantă azi, ca şi ieri. Italienii? Pizza. Germanii? Berea şi cârnatul. Bulgarii? Ardeiul iute şi legumele. Danezii? Sosuri grele, fripturi, peşte înecat în grăsimi. Arabii? Tajina. Artişti sunt, după port, doar chinezii, francezii şi grecii. Chinezii, cu specialităţi gen „Supa Fiului de Împărat”, „Pepene verde cu Făt - Frumos pe nori albi”, „Pereche de păsări îndrăgostite cu legume şi fructe”; francezii, cu al lor celebru menu, care a dat numele faimoaselor caiete din restaurantele din toată lumea; grecii, cu peştele şi fructele marine, unic, excepţional preparate.

Dar românii? E „Sanda Marin”, aproape o legendă. Puţini au înţeles că, prin bucătărie, poate trece imaginea unui popor, a unei ţări; Păstorel, Sadoveanu, Radu Anton Roman, Bogdan Ulmu, Mircea Dinescu, Dan Chişu, puţini... Faptul că ne definim, permanent, prin raportare la tot felul de mituri şi simboluri defetiste, se poate vedea şi în aria bucătăriei. Mămăliga era un „simbol” românesc; a făcut sau nu explozie în '89, cum s-a scris obositor de mult? Gata, s-a terminat, mămăliga nu mai e decât obiectul unor glume, reuşite sau nu, de râs sau de plâns. Am crezut că văd o „recuperare” a acestei imagini erodate, şifonate, cu prilejul prezenţei noastre, în urmă cu câţiva ani, la marea sărbătoare de la Washington D. C. (invitaţi de onoare!) organizator: Fundaţia Culturală Română, de atunci. Biserica, măicuţele (cu războaie de ţesut), icoanele, dansurile, arta - din câte am văzut, pe gustul americanilor, ne-au reprezentat. Dar bucătăria? Bere „Ursus”, mititei şi sărmăluţe (un mic: cinci dolari!?), adică: poate cineva, plecat pe cheltuieli de la buget, să ceară - cu neruşinare - peste o sută de mii de lei (vechi, foarte vechi) pe o porţie de mici, fără a folosi nimic din ceea ce reprezintă, cu adevărat, bucătăria românească (şmenarii cu micii am înţeles, au vrut o afacere pe banii statului; măicuţele - ce contrast!-, vânzând ceea ce ţeseau şi coseau acolo, au dorit să-şi construiască o biserică: sper că le-a ajutat Dumnezeu!); şi astfel, cu bere şi mititei (cinci dolari bucata, neamule!), lămurim istoricul conflict cu Occidentul.

Artă e bucătăria, în lume, astfel (după gustul şi cunoştinţa mea): 1. China; 2. Franţa; 3. Grecia. După asta, e mâncare sau/şi hrană. Primele trei oferă un menu. Şi aici suntem la urmă; la hrană, la mâncare. Puţini, foarte puţini înţeleg şi promovează arta, din cele multe care se pot aşeza pe o farfurie.