Ibrăileanu, cultul feminităţii şi al iubirii

 Marcat de spiritul secolului XIX, Ibrăileanu dispune de o excepţională intuiţie care, cu expresia plastică a lui Eugen Simion, îi permite „să sară dincolo de umbra obsesiilor sale”. În eseul introductiv la ediţia integrală din colecţia „Opere fundamentale”, ediţie coordonată de eminentul cercetător şi istoric literar ieşean Victor Durnea, la care m-am referit şi săptămâna trecută, Simion scrie că Ibrăileanu este „un critic complex, interesat de speculaţia morală şi de analiza stărilor de conştiinţă profunde a romanului european, cum remarcă Eugen Simion.

În faimosul eseu „Creaţie şi analiză”, Ibrăileanu analizează cu un ochi de mare expert 22 de prozatori, distingând ferm între proza analitică şi proza de creaţie. Punctul forte al antologicului eseu este analiza lui Proust. O analiză, apreciază Eugen Simion: „excelentă, cea dintâi în critica românească de asemenea proporţii şi cu atâta pricepere. În genere, insistenţa pe care el o pune în favoarea prozei de analiză este salutară şi protocronică în literatura română”. În acelaşi eseu, scrie criticul, Ibrăileanu „face o analiză splendidă a psihologiei feminităţii”, relevându-şi vocaţia de moralist „care ştie să vadă şi crede în ceea ce spune”, vocaţie probată apoi în „Privind viaţa” şi în romanul „Adela”.

Aforismele din „Privind viaţa” care au ca temă principală iubirea îşi găsesc ilustrarea epică în „Adela”, primul roman de analiză din literatura română – „capodoperă de discreţie, timiditate, ezitare şi aluzii nevinovate”, cum o caracterizează Eugen Simion. Figura personajului masculin din această naraţiune nonfictivă sub formă de jurnal în care nu se petrece nimic spectaculos, dar care captivează, este definitorie: „Emil Codrescu, trecut prin mai multe iubiri, simte angoasa morţii şi justifică iubirea ca o formă terapeutică împotriva fricii de neant”.

La dificila vârstă de 40 de ani, el îi apare lui Eugen Simion ca un Werther moldovean. Ceea ce mi-a adus aminte de eseul al lui Alexandru Paleologu. În sclipitorul său comentariu, Paleologu observă că „Adela” nu numai că nu este, aşa cum i se părea lui Lovinescu, un corp eterogen în opera criticului de la „Viaţa Românească”. Dimpotrivă, romanul se află într-o perfectă armonie cu tot ce a scris el. „Femeia – afirmă Paleologu – e poate principala temă a scrisului lui Ibrăileanu”. În articolele despre condiţia femeii, în eseurile critice, în „Privind viaţa”, ca şi în romanul „Adela” „se simte acea înfiorare în faţa feminităţii, acea uimire şi compasiune pentru fragilitatea trupească şi umilinţa fiziologică a femeii, acea obsedantă curiozitate pentru sufletul femeiesc, care sunt proprii oricărui artist”, căci „asta a fost în realitate Ibrăileanu: un mare prozator, adică un artist”, conchide Alexandru Paleologu.
În treacăt, am putea să ne întrebăm: câţi dintre prozatorii români dovedesc o atât de fină percepţie a sufletului feminin, câţi au „obsedanta curiozitate” şi capacitatea de a-l intui? Foarte puţini. Prozatorul român este de obicei stângaci şi superficial în „tratarea” relaţiilor de iubire şi a scenelor erotice. De cele mai multe ori, acestea vădesc simplism sau sunt pur şi simplu vulgare. Nu o dată, vrând să fie pudic, nu doar în limbaj, prozatorul român sfârşeşte prin a fi trivial. Or, ceea ce prin obiectivul fotografului poate fi vulgar, sub penelul unui mare pictor sau sub pana unui mare scriitor ca Marin Preda (vezi episodul de o „frumuseţe tolstoiană”, cum zice acelaşi Paleologu, de la începutul romanului „Delirul”) ori a lui Vargas Llosa (scenele de amor din „Războiul sfârşitului lumii”) se transformă într-o metafizică a erosului.

Revenind la romanul „Adela” în viziunea lui Al. Paleologu, sunt de remarcat referirile polemice ale acestuia privind stilul lui Ibrăileanu, o replică dată celor ce au cantonat într-un clişeu: pretinsa lipsă de stil a celui despre care Mihail Ralea afirma că a fost „maestrul suprem a trei generaţii de scriitori”. Paleologu subliniază că Ibrăileanu este „un artist al exprimării frapante şi memorabile…, un remarcabil stilist, adică unul care găseşte stilul fără să-l caute, stilul imanent şi fatal, dictat de stricta necesitate a definitivei precizii...”. În fine, un comentariu al său de doar câteva rânduri echivalează cu o întreagă exegeză privind fineţea şi forţa psihanalitică a lui Ibrăileanu. În antepenultima pagină a romanului, când landoul cu care pleacă se depărtează, iar Adela flutură un voal în semn de rămas bun: „În acest moment începu trecutul…”. O propoziţie care cade ca o cortină şi al cărei înţeles îl tălmăceşte astfel: „Trecutul are întotdeauna un început hotărât. Cel mai adesea nu-l percepem. Perceperea lui e cutremurătoare. Numai el e irevocabil, numai el e absolut. Şi din ce în ce mai tainic”.

Unicul teritoriu în care Ibrăileanu şi-a consumat existenţa l-a constituit literatura. Este tocmai ceea ce îl apropie de rivalul său mai „expresiv” – Lovinescu. Îl şi despart însă de acesta multe lucruri importante cu vorbele lui Paleologu. Nu în ultimul rând faptul că, spre deosebire de autorul „Bălăucăi” şi al lui „Mite”, Ibrăileanu a scris primul şi poate cel mai important roman de analiză psihologică din literatura română.

Citiţi şi: Constantin Coroiu, „Contexte”/ G. Ibrăileanu în seria „Opere fundamentale”