Încântătoarele plăsmuiri ale lui Matisse

 Aşa cum se reliefează în expoziţia de Scuderia Quirinale, „Matisse –arabescuri” acesta, aidoma tuturor fovilor, a renunţat la clar-obscur şi a configurat forma prin culoare şi linie. În exprimarea cu asemenea mijloace, în realizarea „texturii mişcării”, Matisse a găsit formulele particularizante. Pânzele lui au fost inundate de lumina sudului, ce i-a venit în ajutor să dea naştere unor cadre mirifice. Dar translaţia solarităţii meridionale s-a petrecut printr-o metamorfoză înnobilatoare.

Pictorul a surdinizat arderile şi a creat astfel o atmosferă de taină şi mister. În spatele luminiscenţelor mediteraneene şi africane, cu reflexele lor calcinate, stau ţinuturi de întuneric, unele pline de ascunzişuri şi necunoscut. Se ţese în tablourile lui tortul poveştilor de vrajă ale Orientului. L-a cucerit această ambianţă în călătoriile din 1910, 1911, în nordul Africii, ce continuau experienţele de mai-nainte de la Saint Tropez şi Nisa. În lucrările acestei perioade de creaţie Matisse nu fructifică numai preţiozitatea luminii, ci şi decorativitatea de factură speciala a vestimentaţiei, arhitecturii locurilor şi mai ales puterea de sugestie şi acea înaripare poetică a arabescului, elementul cheie al stilisticii din aceste părţi ale lumii. Arabescul, recreat şi redus la esenţe, va deveni una dintre podoabele neasemuite ale picturii sale şi o trăsătură particularizantă. Expoziţia de la Scuderia Quirinale( 5 martie-21 iunie 2015) a pus în evidenţă cu pregnanţă tocmai osmoza izbutită de artist între caracteristici ale vechilor civilizaţii, orientală, extrem orientală şi africană, şi viziunile avangardei, ce înlătură ceea ce nu este esenţial şi stimulează fantezia şi imaginaţia privitorului.

În încăperile mari, unde odinioară erau staulele cailor de rasă, pe unii dintre pereţi se oferă ofrandier privirii tablourile lui Matisse, iar pe partea opusă, sau uneori chiar alături, sunt înfăţişate sursele de inspiraţie şi izvorul din care şi-a tras sevele pictorul. E vorba de ţesături, ceramică, vestimentaţie, componente arhitecturale, obiecte totemice, ele însele purtând uimitoare însuşiri artistice, din care creaţia lui Matisse şi-a extras sincretic valorile ce puteau concura la o nouă, insolită şi viguroasă sintaxă artistică, la nerostitul mod de a vedea realitatea înconjurătoare ce defineşte pictura sa. Se descoperă astfel geneza operei, căile pe care se ajunge la o originalitate organică. În pânze precum „Fata cu bonetă persiană”, 1915-1916, din colecţia Muzeului din Ierusalim, „Zorah pe terasă”, 1912, Muzeul Puşkin din Moscova, „Marocan în verde”, 1912, Muzeul Ermitaj, Sankt Petersburg, „Grădină marocană”, 1912, Muzeul din New York, transpar chiar şi pentru ochiul mai puţin versat transferurile realizate de artist, niciodată mimetice, ci recompuse şi înnobilate prin elaborări minuţioase, vizând esenţializări şi inseminări simbolistice.

S-a cristalizat o gândire şi o concepţie, o poetică la care se referea Matisse într-o confesiune ce-a precedat aceste novatoare experienţe: „Cred că vitalitatea şi puterea unui artist pot fi judecate când, impresionat direct de spectacolul naturii, el e capabil să-şi organizeze senzaţiile şi chiar să reintre în şi mai multe rânduri şi în zile diferite într-o stare sufletească similară şi de a continua: o atare putere presupune un om destul de stăpân pe sine însuşi ca să-şi impună o disciplină”. Rigoarea invocată de pictor este definitorie pentru tablourile sale. Spaţiul e organizat cu meticulozitate, dar în acelaşi timp şi cu rafinament. Liniile arabescurilor dau relief miraculos din tuşe, unele părelnice, volumelor şi întregii atmosferă, una mustind de viaţă, de trăiri şi visări. Artistul e un decorativist sublim, dar, totodată, se arată un cititor de adâncuri sufleteşti, uneori insondabile. Priveliştile, peisajele şi oamenii ne sunt prezentate într-o ipostază neştiută, încântătoare, însă mereu adevărată, deşi pare aievea.

Sursa foto: wikipedia.org