Joia Mare: cronica trădării absolute

Joia Mare, numită în Biserica Vestului şi Joia Verde, comemorează mai multe evenimente din ultimele ceasuri dinaintea Patimilor Mântuitorului Iisus Hristos: spălarea picioarelor apostolilor de către El; Cina cea de Taină sau instituirea Tainei Sfintei Împărtăşanii; rugăciunea cu lacrimi de sânge, din Grădina Ghetsimani; prinderea Domnului de către cei ce voiau sa-L ucidă.

Ziua de Sfânta şi Marea Miercuri a fost dedicată femeii care a uns cu mir picioarele Domnului, înainte de Patimile Sale, prefigurându-I moartea, ungerea sau îmbălsămarea, şi îngroparea. Însă tot în Miercurea Mare s-a întâmplat şi vânzarea lui Iisus de către Iuda, pe 30 de arginţi. După primirea entuziastă în Ierusalim, în Duminica Floriilor, ca un adevărat Mesia, de către mulţimea uimită de binefacerile şi minunile Lui, Domnul Hristos intrase în templu, de unde îi izgonise pe negustori şi dărâmase mesele schimbătorilor de bani. Acest gest de mare mânie, ca şi nemiloasele critici adresate cărturarilor şi fariseilor (Matei 23) i-a umplut pe aceştia de ură împotriva Lui. Miercurea este ziua în care ei au făcut sfat pentru prinderea şi uciderea Sa, temându-se de puterea pe care o avea asupra mulţimilor.

Iuda Iscarioteanul, apostol dintre cei doisprezece aleşi de către Domnul Hristos să-L urmeze, avea „gustul banilor”, îi plăcea să „facă afaceri”. Deşi Evanghelistul Matei nu face referire exclusiv la el, ca fiind unicul protestatar faţă de „risipa” mirului scump de către femeie, ci spune generic: „s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor.” (Matei 26,8-9), imediat inserează informaţia: „unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducându-se la arhierei, a zis: Ce voiţi să-mi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi. Şi de atunci căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor.” (Matei 26, 14-16). Iuda avea un caracater duplicitar. Iar Hristos, Care-l alesese, ştia asta. Dar i-a respectat deplin libertatea, aşa cum Dumnezeu respectă mereu libertatea oricărui om. Iuda a avut şansa proximităţii Bunătăţii, însă el a rămas tot duplicitar, adică rău, preferând, finalmente, alipirea de relativitatea materială îmbătătoare, în locul alipirii de Absolut. S-a dus, desigur „pe furiş”, la conducătorii religioşi ai evreilor, să-şi vândă Prietenul. A crezut că se poate strecura nevăzut de ochii Lui, că El nu ştia despre „manevrele” lui, ale ucenicului şi prietenului fals. Însă, a doua zi spre seară, Stăpânul şi Prietenul i-a revelat deschis faptul că El ştia prea bine lăuntrul şi faptele lui Iuda: „Iar când s-a făcut seară, a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici. Şi pe când mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde. Şi ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: Nu cumva eu sunt, Doamne? Iar El, răspunzând, a zis: Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde.” (Matei 26, 20-23) Iuda s-a văzut demascat, dar tot nu a renunţat la planul său, la „tocmeala” pe care o făcuse cu arhiereii, pentru care luase deja preţul, cu anticipaţie. Peste puţină vreme, după Cină, i-a dat sărutul mincinos Stăpânului şi Prietenului.

Momentul „Iuda” este momentul de maximă josnicie şi laşitate a umanităţii. Fiindcă a te coborî din demnitatea de fi fost ales de Dumnezeu să-I fii prieten, apropiat, la umilinţa de a-L vinde mişeleşte, este maximul oricărei trădări posibile. Iar ceea ce este cutremurător, este faptul că Hristos, Fiul lui Dumnezeu nu S-a scandalizat şi nu a protestat în faţa acestei trădări. Este, poate, cea mai subtilă învăţătură a trădării lui Iuda: dacă Dumnezeu nu a fost „dezamăgit” de Iuda şi trădarea lui, nu se cade nici unui om să se declare „profund dezamăgit” de trădările ce-l vor însoţi, toată viaţa.

Iuda a trădat din omenească slăbiciune. Slăbiciunea în faţa banilor, a materiei, a „siguranţei” şi confortului facil. Exegezele biblice spun că el a trădat din cauză că a avut „alte aşteptări” de la Cel Care-l alesese să-I fie ucenic. Hristos îi oferea şi l-a invitat la a dobândi Împărăţia Lui, Absolutul transcendent adică, iar Iuda voia doar imanentul, „traiul bun”, un rege evreu puternic, curajos, care să fi eliberat ţara de sub dominaţia romană.

Între toate comemorările Joii celei Sfinte, nu este de prisos a reflecta la trădările noastre, la dezamăgirile noastre, iar esenţial, la priorităţile noastre valorice. Şi la onestitatea cu care ne abordăm şi trăim viaţa. Căci dezamăgiri profunde au doar cei care nu-s sinceri cu ei înşişi, cu rostul lor real. De trădat trădează tot categoria celor nesinceri, cu ei înşişi şi cu ceilalţi.