Julian Barnes. Ironia ca o forma a libertatii

Julian Barnes patrunde în România prin “Papagalul lui Flaubert”. O carte care este citita cu interes si aviditate, cu luciditate si curiozitate pentru felul abil în care scriitorul britanic amesteca fictinea cu rigorile realului. Sigur ca un prozator mai poate inflori anumite detalii din viata unui confrate, isi poate imagina anumite secvente neinregistrate in toate amanuntele, dar nu poate deforma, transforma adevarul in minciuna. Asa cum procedeaza Ingres, cu Marea lui Odalisca, adaugîndu-i cîteva vertebre, doar pentru a lungi alura unui nud. Anatomic este imposibil, artistic rezultatul este minunat.

Barnes isi permite sa fragezeasca bigrafia lui Flaubert, altfel greu de digerat prin toate zgîrciurile oferite posteritatii de un autor dedat integral literaturii. Prin “Papagalul lui Flaubert”, o carte stranie prin insasi subiectul si modalitatea de abordare a biografiei unui alt scriitor, Barnes îsi da drumul la imaginatie, daca putem spune asa ceva.

Mai publicase pina atunci inca doua romane, scrise alert si atent la ce se intîmpla in jur, dar apoi isi da seama ca se simte mai bine în secolul 19, o si spune, avînd chiar un deceniu preferat. Vor urma suficiente volume si mai multe receptari ale cartilor lui, premii si recunoasteri oficiale, astfel ca la 60 de ani, impliniti în 2006, sa aiba deja o recunoscuta si binemeritata glorie internationala.

Glorie? Pretios cuvînt, nu i se potriveste unui om care a stiut mereu sa nu sara peste cal, umorul si ironia fiind bune paveze împotriva suitului la cap.

O “orbitoare” susanea

Un distins confrate roman, Mircea Cartarescu, a izbutit sa-si duca la capat proiectul numit “Orbitor”. Am citit cu opinteli ultimul volum al trilogiei, am luat la maruntit, din nou, jurnalele lui – doua volume, dupa stiinta noastra – si am dat peste un pasaj legat de Julian Barnes.

Marturisesc ca am facut o pasiune în ultimii doi-trei ani pentru acest distins scriitor britanic, am pregatit un vast dosar Julian Barnes pentru revista “Observator cultural” care a aparut in acest an, cuprinzînd si un interviu cu Domnia Sa acordat fara prea multe fite. Ce zice amicul Cartarescu de una dintre cartile lui Barnes: ca ar fi o “susanea”, termenul ii apartine. Iar autorul-cartea mediocre, cumva “semimediocre”, daca ar avea si grade mediocritatea. Nu vreau sa polemizez cu noua vedeta a literelor românesti, este dreptul lui sa aiba opinii mai exotice decit Salvador Dali. As dori însa sa atrag atentia, înca o data, cu cartile traduse “en suivie” de Nemira într-o binevenita serie de autor.

De la o carte la alta

Dupa doua volume de proza scurta si cîteva romane, dupa „Porcul spinos” si o carte mai aparte precum „Pedantul in bucatarie” – Barnes ne da o buna lectie a suficientei si magnificentei literaturii, precum Picasso, care atunci cînd ii iesea ceva foarte bine se apuca de altceva. Asa si Barnes, mereu încearca sa vina cu ceva nou, nu neaparat ca sa ne orbeasca cu personalitatea lui si ce grozav este el. Barnes stie bine istoria lumii, nu doar a Angliei si cîta desertaciune cuprinde ea.

Chiar „Istoria lumii in 10 ½ capitole” este cartea care-i atragea smiorcaiala lui Mircisor Cartarescu, tocmai o carte extrem de bine elaborata si indelung cizelata pentru a putea fi perceputa nu doar ca un simplu moft narativ-epic. Adaug „Letters from London”, exemplara lectie de jurnalism politic, ajungînd cu aparitiile la zi, prin „Arthur&George”, roman masiv si cu multiple fatete. In completare „Porcul spinos” este o adînca incizie în trupul muribund al unui sistem totaliar, cu fine ustensile chirurgicale, unde ironia si absurdul, grotecul si drama se intalnesc într-o reteta bulgaro-balcanica.

Cu umor si fara ifose, dar nemenajand prestigii si prestigioase institutii Julian Barnes ne face sa traim elegant la Bucuresti cu material britanic. Ne amuzîm, suradem, puteam bea si cate un ceai sau , de ce nu cîte un whisky-on-the-rocks, sa nu spunem precum cine, cu toate ca am putea improviza un personaj care sa vrea” Mie sa-mi faci sprit…Noi, românii preferam spritul…Verstehen Sie, meine prieten ?”, în fine, „Scrisori de la Londra”, presupunem ca se mai gasesc pe piata, vor trebui citite în pandant cu ultimul roman al lui Barnes, tradus exemplar de distinsul universitar clujean Virgil Stanciu. Viata unui cunoscut autor britanic, personaj de Pantheon brit, cum este Sir Arthur Conan Doyle, deja „ brand” al unei natiuni care-i mai are si pe Beckham, si printesa Diana, si pe Beatlesi si altii si altii.

Nu vreau decat sa-i incit pe cei mai tineri decat mine sa descopere pe acest discret si putin vanitos autor britanic, excelent stilist si mai grozav modelator de toposuri epice. Inventivitatea lui nu este una lexicala, argument hotarator pentru autorul român, caruia, de multe ori, de dragul jocului cu mingea improvizatiilor uita regulile prozei: oare e handbal, volei sau fotbal ?

Bibliografie imaginara de succes

Vom reveni mai in detaliu despre cartile acestui prozator de exceptie si am fi bucurosi daca în jurul nostru se vor mai gasi cititori si pretuitori ca sa alcatuim, daca nu un club Julian Barnes, macar „gramada deschisa” în jurul lui. Rugby-ul este un joc pentru huligani jucat de gentlemeni, iar fotbalul este un joc pentru gentlemeni practicat de huligani.

Nu stiu cine a inventat formula asta, si nici de ce am amintit-o acum si aici. Ar fi o idee buna, credem noi, ca din toate materialele românesti publicate despre Barnes sa se alcatuiasca un volum biobibliografic si cu suficiente referinte critice pentru uzul si abuzul cititorilor români. O monografie Barnes nu credem ca nu ar fi binevenita în spatiul românesc. Si s-ar vinde foarte bine daca s-ar numi „Elena Udrea si Traian Basescu nu citesc Julian Barnes”. Iata o idee constructiva pentru toamna ce vine.

Sursa: http://nemirabooks.ro