Katiuşele şi laptopul sufletului (II)

 În cartea cea mai recentă a Biancăi Marcovici, „Rebela din Haifa” (Editura G.A. Israel, 2014), sunt incluse şi două articole despre violoniştii Ruti Brom şi Gilles Apop, impresii de la un spectacol de teatru („Cromozomul 47”), comentarii la romane de Hertha Müller şi Elfride Jelinek şi notaţii la celebrul episod cu Bill Clinton şi Monica Lewinsky („Ironia Monicăi”), cu observaţii privind romantismul şi pornografia în vechea şi noua poezie, în vechiul şi noul film.

Toate aceste texte se circumscriu unei realităţi oximoronice: războiul şi nunta, blocul de locuit şi clădirea inginerului cu camere-adăpost, şaisprezece zile de război şi tăcerea păsărilor, imaginile crude cu rachete lansate de „fiare înfăşurate în anonimat”, care trec prin casa unor oameni şi alternativa - „Mozart, Beethoven, dureri liniştite, foşnet de ape, cuvântul” -, într-un timp şi într-un loc unde „laptele-însângerat/ e mereu amestecat cu miere şi fiere”.

Partea luminoasă se află „pe celălalt mal al sufletului”, acolo unde stă poezia a cărei „poveste” a început în România, la Iaşi, cu „girul” lui Emil Brumaru: „Marii Anonimi” (1985), „Ochiul Cuvântului” (1987) şi „Dincolo de Paradis” (1989) sunt cărţile care jalonează debutul şi intrarea în lumea literaturii, liftul paralel cu lumea reală a epocii vechiului regim, care nu a încetat să amplifice, în timp, un climat deceptiv. Copilăria din curtea casei de pe strada Elena Doamna din Iaşi, adolescenta „rebelă” care se leagă de pasiunea pentru vioară, naşterea prematură a unui copil la cutremurul din 1977, cozile pentru mâncare - iată ultima imagine din România:

„Cozile la care stăteam ore întregi pentru nişte cartofi mici îmbrăcaţi în pământ sunt ultima imagine pe care mi-o amintesc de la Iaşi. Vânzătorii ajunseseră cei mai bine cotaţi oameni. Trebuiau cultivaţi, mângâiaţi, pupaţi în fund ca să te anunţe că au primit ceva la aprozar. Nu mai vorbesc de celelalte” -, episodul dramatic al unei acuzaţii de furt, anchetată la serviciu şi la Securitate cu „detectorul de minciuni” - o traumă care se transformă într-un „vis obsesiv” - şi retezarea oricărui proiect de viaţă („Era prin anii 1980 şi ceva... şi eram tânără şi încrezătoare. Voiam să cuceresc lumea, dar nu reuşisem decât să cuceresc şi să primesc raţia de 1200 de calorii... era o fericire pe atunci! Inocularea sistematică de la televiziune, şedinţele de sindicat, ghetoul obligatoriu! Cafeaua de năut mi-a intrat în sânge, sau poate cea de secară. Am dat odată tot salariul pentru un kilogram de cafea naturală... expirată. Aşa sunt amintirile noastre! Expirate? Doar un coşmar pe care îl visezi când ţi-e lumea mai dragă!”) re-prezintă, în fapt, portretul-robot al majorităţii celor care au traversat epoca.

La Iaşi, în România, s-a ivit celălalt mal al sufletului; la Haifa, în Israel sunt rădăcinile şi regăsirea identităţii pierdute; astfel, notate în proză: „Amintirile mă legau foarte strâns... cu mii de fire. Comunicam cu scriitorii, comunicam cu prietenii de-o viaţă. Cu toate astea, dorul de pământul negru, de verdele verde era cu mult mai puternic decît orice lucru. Pe undeva, Celan a scris că rădăcinile noastre sunt tăiate... dar eu prinsesem rădăcini, undeva la etajul 10 în Haifa. Aici îmi găsisem culcuşul. Aici îmi găsisem identitatea pierdută!”; şi tot astfel, în esenţele distonate în lirică: „E un fel de falie între Europa şi Asia/ mă plimb de la Rosh Hanikra la Eilat/ să privesc pământul roşu în diferite nuanţe/ întrebându-mă dacă e acesta locul dăruit de Dumnezeu/ sau e o confuzie universală/ precum Marea Moartă/ care te ţine la saramură/ ca un peşte fiert!/ Poveştile sunt cu lemn de cedru/ şi rodii psalmice/ dăruite de Regele David/ la Ierusalimul pietrelor sfinte/ într-o zi/ pe muzica harpelor antice/ care fredonau la adierea vîntului/ cititor în stele!/ Dar, astăzi, poeta/ calcă uneori pe cernoziom/ numai să-şi amintească/ rădăcinile” („Locuiesc în Orient”).

Bianca Marcovici este unul dintre cei mai importanţi scriitori israelieni de limbă română.