La Rostock în regatul artelor

 Rostockul, important port cu mari şantiere navale, nu şi-a uitat vocaţia hanseatică. Drumurile comerciale spre Danemarca, pe uscat şi mare, trec pe aici. Feribotul spre Iuthlanda pleacă de la Warnemünde. Vechea solidaritate a oraşelor de la ţărmurile baltice se regăseşte astăzi într-o tradiţională reuniune de înfrăţire a acestor aşezări. Un festival îşi poartă caravana de la Helsinki la Sankt Petersburg, de la Tallin la Gdansk şi la Rostock. Aici este găzduită o Bienală de Artă. Pentru organizarea acesteia s-a construit o sală de expoziţii în 1969.

Kunsthalle e situată departe de centrul istoric, ivindu-se cu silueta ei de vapor transatlantic ca din apele verzui ale unei pajişti nesfârşite. Nu este numai un loc de expunere a lucrărilor Bienalei de Artă a ţărilor baltice. A devenit muzeu, cu specialişti de înaltă calificare (6 la număr), profilaţi pe artă contemporană, preocupaţi îndeosebi de studierea trăsăturilor artelor Nordului. Galeria permanentă ilustrează tocmai tendinţele artei contemporane din această parte a Europei, pune în lumină asemănările, deosebirile. Săli de expoziţie curente, de conferinţe, un bar întregesc acest centru de artă, care îşi trăieşte viaţa zi de zi. Artiştii iubitori de frumos vin să privească şi să schimbe o idee. Stresul oraşului tentacular dispare aici. Locul pare pierdut între singurătăţi de pajişte alpină. Până şi scrâşnetul tramvaiului,ce trece prin apropiere,şi zgomotul maşinilor şi-au pierdut din agresivitatea primară. Pluteşte peste tot şi peste toate binecuvântarea artei, minimalizată adeseori, sfidată chiar uneori, dar învingând secolele, biruind.

Două sunt direcţiile mai importante pe care au mers artiştii de aici, din Nord, în acest veac frământat nu numai de insurecţii militare, ci şi de cele artistice. Una este direcţia expresionistă, având rezultate atât de fertile în arta germană, alta este cea a şcolii franceze, a impresionismului, care a făcut destui prozeliţi şi în aceste părţi ale lumii. Evident, artiştii au căutat să fie ei înşişi, să nu semene cu nimeni, să atingă acel „nepereche". Un Otto Erich Stephan, pe care talentul şi temperamentul îl mânau către expresionism, îngroaşă liniile şi trăsăturile, geometrizează, priveşte cu umor negru lumea ca lume, dar nu este acea viziune aproape macabră, vitriolantă, ci uimita descoperire a insolitului ca în arta primitivă. Pe acest tărâm artiştii de aici se simt mai puternici acasă la ei, vorbesc limba pe care o ştiu mai bine. Culoarea nu este punctul lor forte, parcă le lunecă printre degete. O picătură de apă, uite a fost şi nu mai e. Aceşti artişti din Nord, chemaţi de năluca impresionismului ca de cântecul unei sirene în mările calde, nu izbutesc acea osmoză greu de definit între culoarea ce dă năvală şi universul pământesc pe care-l cuceresc. Cromatica în sine, oricât de meşteşugit aşezată, rămâne un simplu strat de vopsea.

Există, desigur, şi excepţii. Una poate fi şi aceea a lui Otto Neimeyer Holstein, artist care a vieţuit în aceste locuri între 1896 şi 1984. În Kunsthalle i s-a rezervat un colţ omagial. Pe pânzele sale rafinamentul cromatic se logodeşte cu un lirism subtil şi autentic. El scoate la iveală esenţa şi unicitatea făpturilor portretizate, stăruind asupra privirilor, a ochilor. Aceştia focalizează ca nişte uriaşe lentile lumina sufletului şi vorbesc grăitor despre ritmul lăuntric, de înseninările şi tenebrele omului. Niemeyer dă întreaga măsură a talentului său mai cu seamă în peisajele marine. Le receptez nu doar cu ochii, ci şi cu simţul mirosului. Senzaţiile nu sunt doar vizuale, ci şi olfactive. E ora când marea miroase a mucegai, un iz puternic, pătrunzător şi stăruitor ca de naftalină, ce nu mai iese o viaţă din dulapurile bătrâne.

Kunsthalle este gazda unei expoziţii de gravură din colecţia Muzeului de artă din Praga. Stampe de epocă ale oraşelor din Germania, semnate de artişti germani ai vremii. Precizie, fineţe tehnică, corectitudine, convenţionalism. Ceea ce lipseşte acestor imagini,ce par mai degrabă ale unor caligrafi, este fiorul artei, atmosfera aceea ce dă unicitate Din când, în când, câte un artist reuşeşte să sfarme bariera convenţiei. Este cazul lui Karl Kuntz, cu acel „Cavou al lui Venus de lângă Wölitz". Senzaţia că te afli în faţa unei bucăţi de hârtie pe care s-a desenat ceva dispare când priveşti gravura. Pe carton se descoperi o lume ce nu va muri vreodată.

Stăm la o masă a cafenelei de la Kunsthalle şi aşteptăm să treacă furtuna iscată afară. Sună din pinteni în ferestrele uriaşe ale acestei clădiri aidoma unui vapor plutind peste apele verzi ale unei câmpii în primăvară. Mă întristez, mă întunec la gândul a ceea ce ar putea fi acum pe ţărmul mării, la Warnemünde. De bună seamă, în atari condiţii, toate drumurile nu mai duc spre Baltica. O părere de rău, care poate ea însăşi să fi alungat furtuna. Au rămas doar urmele ploii, bălţile ce dispar pe nevăzute. Până să ajungem în centru furtuna e doar o amintire. Iese chiar soarele, un soare pal, bolnav parcă de oftică, cum va fi cel puţin până la primăvară.

Sursa foto: www.rostock-heute.de