Lacrimi târzii (Pasărea din vis) (II)

Totul a mers însă mai repede decât şi-ar fi putut închipui. Părinţii fetei fuseseră şi ei la balul de la cămin şi erau tare bucuroşi că fiica lor dăduse peste un astfel de flăcău. Veniseră mai din timp acasă, discutaseră între ei şi Agripina hotărâse. „Ar fi o mare minune dacă am izbuti să ne luăm de ginere un băiat aşa de prezentabil şi cu leafă”. Era cu atât mai entuziasmată, cu cât dedusese din întreaga purtare a fiicei sale faţă de Ion că „îi îndrăgostită muierea de dânsul, ca o turbată. Dacă ar vrea să se însoare cu ea, eu m-aş prinde cu amândouă mâinile, chiar în sara asta”

- Îi bun... Dar ce-ar fi să mai aşteptăm? Doar atâta fată avem. Poate o nimerim şi mai bine. Nu se ştie de unde sare iepurele – fusese de părere fostul cârciumar Haralambie Tarcan, tatăl Ilenei.

- Eu cred că ai dat în mintea copiilor, măi omule, se indignase Agripina. De ce să dăm cioara din mână pe alta din par?

- ...

Tăcerea soţului ei o întărtase şi mai mult.

- De ce vrei s-o mai ţii şi să n-o măriţi? Nu vezi, măi, că-i femeie în toată regula şi că îi trebuie şi ei bărbat de-acu? Vrei poate s-o vezi mâine-poimâine cu burta la gură! Atunci cine ţi-o mai cere?

- Hai isprăveşte odată, Agripină! Dac-a vrea să se mărite, mărite-se, că eu n-o opresc; da' stăi să vedem şi să chibzuim.

- Ei, mă scoţi din sărite, şi pace bună. Ce să vedem, măi, ce să vedem? Marfa trebuie vândută când se întreabă.

- Eu mă duc să dau la cele vite de mâncare, că-i noapte, spune omul ieşind din casă, cu chip să scape de gura femeii.

Însă Agripina după el, în grajd! Nu se lasă până nu-i de aceeaşi părere cu ea...
De necrezut, dar totuşi adevărat. Logodna s-a făcut chiar în seara aceea. Gospodina a trimis pe bărbatu-său şi a chemat câţiva vecini, precum şi fraţii, surorile şi alte rude, „că treaba cu oameni se face”. A trecut ea însăşi drumul la casa parohială de unde s-a întors destul de repede împreună cu părintele Murgu şi cu preoteasa, femeie fără şcoală, dar pricepută şi binevoitoare. Ajutată de aceasta, Agripina a întins o masă încărcată cu tot felul de bucate şi multă băutură; a pus la cale pe un vecin mai bun de gură să-i îndemne pe tineri a se lua „de vreme ce se plac”. Încă, în cutia cu bijuterii a fostei cârciumărese s-au găsit şi două verighete menite, cum a rostit preotul satului, „să pecetluiască unirea pe viaţă a acestor tineri!”

A doua zi, Ion s-a dus în satul lui, nu prea departe, să-şi anunţe părinţii că s-a logodit. Dumitru Hanganu s-a bucurat, urându-i „să fie într-un ceas cu noroc!” S-a bucurat şi mama Catinca, dar mai grijulie pentru cel mai mic dintre băieţi, a dat curs obiceiului păstrat încă din partea locului, când e vorba ca un tânăr să se însoare cu o fată din altă localitate: a trimis câteva femei în satul viitoarei nurori „să-i caute pe urmă”. Multe trebuie să fi spus ele despre fata lui Tarcan din Boura, de vreme ce Hăngăneasa s-a împotrivit.

- Lasă, mamă, ştiu eu ce fac. E fată bună. Ține la mine... E frumoasă şi mi-i dragă. Asta-i deajuns. Cred că n-aş uita-o niciodată.

- Aşa e. Dar eu sunt datoare să-ţi spun că femeia lui Tarcan a stricat multe case. Neamul Tărcăneselor! Nu s-au mulţănit până n-a schimbat fiecare măcar doi-trei bărbaţi.

- Da. La urma urmei pe mine nu mă interesează prea mult cine-a fost soacră-mea, că doar n-am să trăiesc cu dânsa. Ai să vezi, mamă, că nora pe care am să ţi-o aduc eu îi mai bună şi are să-ţi placă mai mult decât celelalte. Aşa că nu te mai lua după gura lumii, care trăncăneşte verzi şi uscate. Multora li-i necaz, mamă, că mă însor cu o fată din alt sat.

- Eu nu te pot opri, băiete, să-ţi iei pe cine-ţi place. Numa' ia bine sama, să nu greşeşti şi pe urmă să-ţi pară rău cât ăi trăi...

Nunta a avut loc la Hanu-Ancuţei, în mai puţin de o lună de la logodnă; împreună cu rudele şi părinţii mirelui şi ai miresei au venit câteva zeci de tractorişti, nu numai de la secţiile de la
Mirosloveşti şi Iugani, ci şi de peste Moldova – de la Tupilaţi şi Păstrăveni. Directorul Întreprinderii şi contabila şefă, soţia sa, au ţinut să fie nuni mari.

După nuntă, Ion s-a mutat la socri. Cu Ileana se înţelegea bine, dar cu mama soacră nu prea. E drept că bătrânul Tarcan era un om bun; conducerea gospodăriei şi-o asumase însă Agripina. Ion se considera – şi chiar era – un tânăr priceput; chibzuia lucrurile pe îndelete, dar bine. Când a încercat să-şi exprime propria opinie în legătură cu vânzarea uneia dintre cele trei vaci – câte aveau -, cu necesitatea unui gard nou, cu temelie de beton, ori cu înlocuirea unei sobe, s-a trezit repezit şi jignit de soacră-sa în termeni de o vulgaritate care-l făcuse să pălească. De aceea s-a hotărât să-şi construiască o casă a lui, la el în sat. Era sigur că atunci va putea fi cu adevărat fericit împreună cu Ileana, când vor fi numai ei, la casa lor.

La trei ani după nuntă, îşi vedea visul ca şi împlinit.

* * *

În dimineaţa aceea, după plecarea lui Ion, pe nevastă-sa n-o mai prinse somnul.
Sandu, feciorul cel mare al preotului Bălănescu, era om în toată firea. Dar, cum nu reuşise să termine nici liceul, se angajase la Baza de recepţie. Lucra mai mult noaptea. Tocmai atunci, în zorii acelei zile, se întorcea de la slujbă. Mergea încet şi privea nepăsător când la cerul cuprins de văpaia razelor care ţâşneau de după culmile ce despart valea Moldovei de cea a Siretului, când la câte un sătean care se îndrepta spre ţarina satului. Prin dreptul casei lui Ion Hanganu, dădu cu ochii de o privelişte insolită: într-una din camere, în care becul era încă aprins şi la care două din cele trei canaturi ale geamului erau date în lături, Ileana sta în faţa oglinzii şi îşi pieptăna alene bogatele-i bucle aurii. Trăgând cu ochiul pe fereastră şi văzându-l pe Sandu, care îşi încetinise şi mai mult pasul, Ileana se întinse, săltându-se pe vârfuri ca o balerină, lăsându-şi mult capul pe spate; îşi ridică apoi mâinile în formă de arc, iar când se lăsă în jos făcu anume să-i alunece de pe umeri capotul de mătase purpurie şi rămase goală, privindu-se în oglindă. Se întoarse brusc spre fereastră şi dădu cu ochii de Sandu.

Va urma...

Constantin Partin