Lacrimi târzii (Pasărea din vis) (V)

La început, cheltuise puţinii bani pe care îi mai avea în momentul în care s-a despărţit de Sandu. Apoi se lăsase tot mai mult prinsă în ghearele desfrâului, dându-se cu uşurinţă tuturor bărbaţilor care îi ieşiseră în cale. În fiecare zi colindase restaurantele, chefuind şi destrăbălându-se. Mersese aşa până într-o seară. Trecuse de miezul nopţii; un oarecare chefliu o întâlnise pe la piaţă şi o dusese la el acasă, fără să prevadă că soţie-sa va pierde intenţionat trenul de Timişoara. I-a găsit împreună în aşternut. Peste puţin timp, trecătorii întârziaţi de pe strada principală au zărit strecurându-se spre grădina publică o femeie cu părul în dezordine şi aproape goală, alergând desculţă prin zăpadă. Era luna ianuarie. Prinsă de miliţie şi dată pe mâna legii, a fost condamnată la doi ani de închisoare, „pentru vagabondaj şi furt din avutul personal”.

La numai câteva zile de la data când Ileana se întorsese în sat, poştaşul i-a adus lui Ion Hanganu o scrisoare recomandată. Omul desfăcu în grabă plicul.

„Dragul meu,

Știu că nu am dreptul să-ţi spun aşa. Tu mă urăşti şi mă dispreţuieşti. Te rog mult, zăboveşte, totuşi, câteva clipe asupra rândurilor mele, udate cu lacrimi. Nu-ţi cer iertare; ceea ce am făcut eu, este de neiertat. Știu... vreau să-ţi spun doar, că abia acum îmi dau seama ce ai însemnat tu pentru mine. Am să le spun, le-aş spune tuturor acelora care ar gândi cum gândeam eu cândva, că omul numai atunci când nu mai poate de bine, calcă în picioare fericirea şi îi în stare să-şi bată joc de viaţa lui şi a altora, fără să se mai gândească la urmări. Mama are şi ea o mare vină; m-a învăţat să mă port cu tine aşa cum m-am purtat şi m-a îndemnat să apar în sat ca o cucoană, că am bărbat cu salar. Acum, când am pierdut totul, văd că a fost o proastă povaţă. Am ajuns să mă zbat în mocirlă. Sunt bolnavă şi nu am pe nimeni să mă creadă.

Am auzit că te-ai însurat a doua oară şi că vă împăcaţi bine. Spune-i Minodorei să aibă mare grijă de tine. Dacă acum aş fi eu în locul ei...

În curând, voi avea un copil. Pentru tine nu mai are importanţă cu cine l-am făcut. De fapt, tatăl lui m-a părăsit. Cine are nevoie de o stricată ca mine?

Dacă voi naşte un băiat, am să-i pun numele Ion. Cât de mult aş vrea să aflu dacă nu eşti împotrivă ca băiatul meu să-ţi poarte numele.

Să ştii, dragul meu, că în puţinii ani câţi îi mai am de trăit, mă voi gândi mereu la tine, la omul pe care n-am ştiut să-l preţuiesc atunci când trebuia. Dar cred că iubirea mea de departe nu va fi o povară pentru tine. Singura mea bucurie este să te ştiu fericit.

Adio, dragul meu!”

La citirea ultimelor rânduri, Ion Hanganu nici nu-şi dădu seama că vântul nepăsător îi zvânta o lacrimă... Zgomotul motoarelor îi împrăştie tristeţea încolţită în adâncul sufletului, pentru soarta frumoasei femei, pe care o iubise atâta...

Ridicându-şi privirea spre şirul de tractoare, o văzu pe soţia sa, Minodora. Peste pământul reavăn, pluteau valuri de aburi. Pe cer, treceau în zbor prelung cocorii. Soarele dăruia întinderilor căldură. Și era multă, multă lumină.

Venise primăvara!

Constantin Partin