Livia Ștefan, re.volver: review de Cosmin Borza

Douămiismul n-a murit

COSMIN BORZA

 

Livia Ștefan, „re.volver”, Editura Casa de Pariuri Literare Seria „Poezie”, Colecția „Opera Prima”, București, 2012, 70 p.

Dimpotrivă, deși a intrat în zodia antologiilor, douămiismul face încă destule victime. O dovedește convingător colecția „Opera Prima” a Casei de Pariuri Literare, mai precis micro-desantul de poete cărora un cristian le-a moșit debutul în ultimii doi ani. Dacă generația lui Ianuș, Manasia, Komartin, Ruxandra Novac, Coman, Dună, Sociu ori Khasis își trăiește „midlife crisis-ul” (cum constata inspirat Alex Goldiș), strategiile literare și imaginarul ei au fost preluate în bună măsură de noua promoție poetică. Firește, o doză consistentă de epigonism marchează destule dintre poemele imediatei contemporaneități, însă, atunci când stilul creator al antecesorilor este asimilat într-o viziune inedită, douămiismul pare a fi atins etapa revigorării. De reținut sunt mai ales debuturile Ralucăi Ciochină („greva tăcerii”, 2011) și al Anei Pușcașu („te aștept ca pe un glonte”, 2012). Ambele poete reușesc – pornind de la experiențe biografice pe cât de personale, pe atât de traumatizante (copilăria afectată de tatăl tiran, respectiv adolescența petrecută într-un liceu militar) – să reconfigureze incitant marile tematici ale liricii de după 2000: singurătatea, captivitatea, generalizarea alienării și nevrozei, anularea identității feminine, dedublarea sau chiar schizoidia cauzate de perpetuarea ipocrită a unei ordini sociale ce camuflează morbul destrucției, fascinația morții etc. Excepție făcând secvențele (v. ciclul „dâre de benzină” din „te aștept ca pe un glonte”) în care promovează mimetic – în maniera Domnicăi Drumea ori a Dianăi Geacăr – registre retorice hardcore, și Raluca Ciochină, și Ana Pușcașu se feresc să învăluie exasperarea existențială în tonalități isterice și promit afirmarea unor voci poetice tot mai particulare.

Din păcate, lectura volumului „re.volver”, semnat de Livia Ștefan, nu mai provoacă același efect de regenerare a registrelor literare douămiiste. Cu toate că poemele sunt rezultatul a câtorva ani de primenire artistică, timp în care poeta a rezistat tentativelor susținute ale amicilor de a o convinge să le ofere o variantă definitivă – cum aflăm din prezentarea de pe coperta a patra –, ciclurile poetice ale cărții („eșecul melancoliei”, „Zgomotele unei zile însorite”, „Secțiunea 3”, „poemele din giurgiu”) se dovedesc preponderent dezamăgitoare.

 O sensibilitate stridentă

Aceasta, deoarece în majoritatea textelor din „re.volver” Livia Ștefan pare a experimenta o perpetuă stare de urgență nu doar existențială, ci și creatoare. Poemele sale comprimă, să nu spun „aglomerează”, mai toate mărcile înregistrate ale douămiismului. Poeta născută în 1982 dă senzația că – pentru a-și celebra debutul editorial – se încăpățânează să nu rateze vreuna dintre direcțiile literare ale generației în care, măcar biologic, se integrează. Peste notația minimalistă, când distant-frustă, când depresiv-întunecată, se așază (adeseori discordant) viziuni coșmarești de factură expresionistă ale materializării apocalipsei, descompuneri monstruoase ale corporalității, fracturi nevrotice ale interiorității ori defulări agresive ale angoaselor sociale.

Nu întâmplător, Livia Ștefan exaltă, la nivel stilistic, oximoronul și, la nivel retoric, anafora ori climaxul. Îmbinările cât mai frapante de registre stilistice sau de planuri tematice și repetarea obsesivă a acelorași structuri lexicale devin strategiile preferate pentru a surprinde monotonia aplatizantă, dar și dezintegrarea totală a existenței. Din pliurile imediatului cotidian, printre cele mai banale și nevinovate gesturi, evenimente și stări, se ivesc semnele unui rău universal acaparant. Tocmai această intruziune a suferinței, disperării, durerii, chiar morții, în rutina zilnică ridică probleme de reprezentare poetică insurmontabile pentru Livia Ștefan. Poeta nu se mulțumește să o sugereze sau să-i radiografieze impactul, ci alege să o exhibe, considerând că îi conferă astfel amploare ideatică și generalitate umană.

Voi cita, drept exemplificare, un fragment din poemul „o să mor” care încheie primul ciclu al volumului: „o să mor peste cinci ore/ o să mor mâine/ o să mor strivită de corpul tău noaptea/ o să mor în ședința pentru optimizarea site-ului/ o să mor în octombrie când se va lăsa ceața/ o să mor uitându-mă la dr. House/ o să mor vorbind la telefon cu Gonzo/ o să mor în timp ce voi fotografia două femei goale/ o să mor cântând șaraiman/ o să mor pentru că nu m-am sinucis/ o să mor într-o explozie la metrou/ o să mor cu trei tatuaje/ o să mor după ce mă pensez [...] o să mor distrugând totul/ o să mor urlând urlând urmărind motanii prin casă/ o să mor înjurând ca o țigancă/ o să mor pe câmp ca un soldat ratat/ o să mor în timp ce voi rătăci prin marele canion/ o să mor citind un sms/ o să mor într-o secundă/ fute-mă moartă/ ce căcat”. Ceea ce se dorea un ironic lamento despre deșertăciunea pasiunilor, speranțelor, bucuriilor, deznădejdii ori frământărilor umane devine un facil exercițiu ludic de versificație (parcă încropit într-un atelier de creative writing), împănat cu un distih final menit să asigure autoarei identitate și legitimitate generaționistă.

 „O Medeea a Giurgiului”

 Tot astfel, interioritatea ultragiată, imposibilitatea comunicării cu alteritatea ori agresiunea intimității amoroase nu au cum să cunoască autentice configurări poetice de vreme ce versurile Liviei Ștefan par remixuri haotice, cvasi-demonstrative, din Elena Vlădăreanu și Miruna Vlada. Într-un loc (poemul „all the pretty little horsies”) universul întreg e asemănat cu un „ghetou nesfârșit al zilei și al nopții” în care oamenii se identifică doar cu „scâncetul unui bebeluș/ mâncat de șobolani într-un tomberon”. În alte texte, ritualul erotic cunoaște o visceralitate nu doar „déjà lu”, dar și complet stridentă în raport cu recuzita gestuală a actanților: „în mine // trăiește un bărbat frumos și tânăr/ cu tandrețe îmi atinge cordul/ și delicat îmi ciugulește ficatul/ în mine/ mâinile lui fierbinți/ îmi zdrobesc coastele/ cu infinită grijă/ în mine/ facem dragoste/ și apoi mă împușcă în cap” („în mine”); „trezește-te // dragostea mea/ am venit să îmi smulg dinții lângă patul tău/ să te veghez mai fidel decât moartea/ să îți apăs pe pleoape/ degetele mele vor vedea cu adevărat/ durerea” („trezește-te”). În loc să declișeizeze și să detabuizeze lirica erotică, execuția post-coitum sau extracția dentară executată la căpătâiul iubitului consfințesc doar o nouă șablonizare, într-adevăr pe urmele unor modele de dată foarte recentă.

Originalitatea și, până la urmă, reglarea estetică a „re.volver”-ului Liviei Ștefan puteau fi dobândite doar printr-o mai fină cizelare a ciclului final, „poemele din giurgiu”. Aici, poeta propune o implicare socială mai accentuată, construind o anti-eglogă a provinciei cu un potențial artistic încă insuficient valorificat. Giurgiul natal ajunge epicentrul apocalipsei, „orașul în care oamenii/ latră mai tare decât câinii” („trăiesc în giurgiu”), drumul spre casă fiind pavat cu „cadavre de câini/ și mașini arse/ autostrada e un sicriu de lux/ pe care îl cărăm în spate pe rând // în nopțile cu ceață și liniște/ de sub șosele răzbate/ chiar și până la noi la etajul 7/ banchetul nesfârșit al celor zdrobiți/ clinchete de oase și fier ruginit” („sub asfalt”). Până și evadarea din acest spațiu oprimant nu garantează salvarea deoarece rămâne de neșters amintirea locului în care, aparent, nu se întâmplă nimic, dar unde măștile comunitare ascund cinic traume și vidări interioare manifestate încă din perioada copilăriei. Din nefericire, și această secvență poetică conține reculuri artistice greu de trecut cu vederea, fie și în cazul unui debutant, mai ales că ele sunt tributare apetenței pentru epatare cunoscute din ciclurile anterioare: de la rostirea alambicat-redundantă a angoasei („și am încercat să nu mă mai gândesc/ la anul morții/ pentru că mă gândesc la el în fiecare zi/ pentru că fiecare an e un an al morții”), la înscenarea fals alegorică a violenței („iar dacă mai sunt câini de murit/ spre mine vor veni toți/ și eu recitându-le în tihnă/ ultimul lor poem/ și mângâindu-i pe fiecare în parte/ o să le scot căpușele/ și o să le dau foc”), până la afirmarea bufă a dezabuzării („ies afară/ cerul/ e un cur enorm/ sub care mă sufoc”).

Tocmai de aceea, caracterizarea vădit encomiastică pe care Felix Nicolau i-o dedică Liviei Ștefan – „o Medeea a Giurgiului” – ar trebui citită deocamdată doar într-o grilă peiorativă.

Sursa: http://revistacultura.ro