Locul unde se rostogolesc îngerii
Dimensiune font:
O poezie a departelui, structurată pe o serie de simboluri ascensionale, scrie Marcel Miron în a doua sa carte, „Caiere de lumină” (Editura „Gens Latina”, 2015); se remarcă de îndată modul cu totul surprinzător, original, prin care, între semnele „clasice” ale drumului spre înalt – pasărea, aripa, Icar, zborul, scara (lui Iacob), plutirea, visarea -, poetul introduce biserica: „Biserica noastră/ este înaltă/ are o turlă ca un gât de girafă./ Ea nu-şi pleacă niciodată capul./ Mi-a spus un unchieş/ că ea se hrăneşte cu iarbă albastră/ de dincolo de nori./ Nişte copii au încercat să urce/ din clopotniţă/ către capul girafei/ dar s-au oprit în limba clopotului/ omuşorul care închide orice ascensiune./ Girafa noastră nechează/ cu glas de aramă/ atunci când înghite în sus câte un om/ de asta girafa nechează cu glas dureros de aramă./ O doare şi plânge/ când varsă câte un suflet/ pe pajiştea albastră în care/ ea paşte/ dincolo de nori.” („Biserica noastră cu gât de girafă”).
Pe pajiştea albastră de dincolo de nori, poetul caută „amprenta cometei călăuzitoare de magi”, îşi găseşte iubita ascunsă după „o tufă de stele”, urmăreşte izvoarele care curg spre constelaţiile cerului - e noul Icar care aleargă mereu spre orizont, acolo unde şi dunele deşertului african, dar şi moartea sunt albastre şi unde până şi omida visează să zboare, lângă ţipătul cocorilor, toamna sau însoţind ciocârlia în tentativa mereu reluată de a ajunge la soare: călătorul pe linia orizontului e al zborului, al înaltului şi al pendulării între surparea toamnei, de la plecarea cocorilor şi resurecţia vieţii, primăvara, în cântecul ciocârliei: „Mă ridic c-un stol de păsări/ printre nori, fire de gânduri/ mai deschid fereastra casei/ cu lumina printre rânduri./ şi se duc cocorii toamna/ tremurând de dor prin ceruri/ rămânând fereastra noastră/ mângâiată doar de geruri./ Primăvara când se-ntoarce/ puf de păsări năpârlite/ tremură pe la ferestre/ de lumină zdrenţuite./ şi ne cheamă ciocârlia/ s-o urmăm în ceruri sus/ printre nori de lângă soare/ unde nu este apus” (Seara, storurile la ferestre).
Altădată, departele se (re)descoperă în visele copilăriei, între îngerii păzitori ai caierelor lor de lumină, ca în poemul O numim iubire sau în urcuşul pe „muntele minunat”, pe corabia cu prora spre înălţimi, într-o mistuitoare chemare care soarbe fiinţa „spre orizonturi şi vămi înalte”, cum scrie Marcel Miron în La ultimul festin; punctul final al ascensiunii se află în soarta lui Iov pe care Dumnezeu „l-a aşteptat aproape un mileniu/ să crească în credinţă”, să stea alături de El pe prispa cerului.
Cum se vede, ascensiunea fiinţei din „Caiere de lumină” e un traseu cu repere sigure, cu etape de parcurs până la prispa cerului, în vecinătatea lui Dumnezeu; biserica e un „vehicul”, un simbol ascensional, dar locurile de unde va fi purces poetul sunt grădina, casa şi chilia monahală ale omului alungat din Eden, după săvârşirea păcatului originar, încercând să se reîntoarcă acolo, alergând spre orizont, visând, rugându-se, zburând, urmând amprenta cometei călăuzitoare de magi. Mai întâi, însă a fost căderea, luarea în stăpânire a pământului: „Sunt urme ancestrale/ ale două persoane/ care vin de nicăieri către noi./ Locul de unde au plecat/ după atâtea veacuri de înserări/ şi-a schimbat coordonatele./ Se văd doar urmele desculţe/ cu degetul mare/ uşor apăsat/ întors spre călcâi./ Paşii/ nemuritorii primi paşi/ au împietrit întrebându-se/ unde mergem/ şi când ne vom întoarce?/ Hai bărbate/ hotărăşte-te şi întoarce răspunsul/ nu vezi că urmele necălcate/ sapă în noi?/ Bărbate/ încep să mă doară şalele/ simt că nasc viitorul/ şi tare mi-e frică./ Vreau să ne întoarcem/ voi lupta cu balaurul/ mă las înghiţită şi Bel va crăpa./ Te rog Adame priveşte în urmă/ niciodată nu ne-am văzut tălpile./ Hai înapoi bărbate/ în faţă fiarele urlă şi smochinii foşnesc/ râurile sfinte/ umplu valea fericirii noastre/ acum ne aleargă cu valuri furioase./ Înapoi, hai înapoi/ să-l salvăm pe bunul Dumnezeu/ care ne-a trimis să luăm/ în stăpânire pământul/ acolo în viroaga sfântă/ de atâta apă se poate îneca./ Acum sunt plină de Cain şi Abel/ iar aceştia se bat să iasă/ afară din haina mea de piele/ pe care stăpânul mi-a dat-o de zestre./ Trag nădejde să-i nasc/ înainte de a se devora/ ca puii de rechin/ în mijlocul placentei oceanului planetar./ Să ne oprim/ pe ultimele noastre urme/ vom sta acolo/ ca în două paturi de piatră/ eu în urma ta/ şi tu în sufletul meu/ poate va veni cineva/ să descopere/ singurele urme/ dinspre Eden către Terra” („Două perechi de urme...”); dar nici măcar urmele de piatră nu mai conduc spre locul originar care, iată, „şi-a schimbat coordonatele”, iar fiinţa, trezindu-se din lungul drum al căderii, nu mai regăseşte nimic din ce va fi fost acolo: „Când m-am trezit/ târziu/ în lume erau oamenii cei mulţi/ cei prea mulţi/ dar nu mai era raiul/ nici pârâiaşul în care olarul/ şi-a spălat mâinile/ murdare de lutul meu” („De ce ai mai venit...”).
Va urma
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau