Lucian Boia faţă cu mitul „românului absolut”

Prima frază a cărţii lui Lucian Boia „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit”, apărută recent la „Humanitas” conţine deopotrivă o constatare şi o mărturisire: „Ce poate fi mai chinuitor decât să cauţi titlul potrivit pentru a-l aşeza pe coperta unei cărţi?”. Răspund ca la Radio Erevan: pot fi multe altele mai chinuitoare. De pildă, să scrii o carte despre Eminescu! Exemplul îl oferă însuşi Lucian Boia.

Mitul Eminescu, perceput de mitograful nostru ca făcând parte din marea colecţie de mituri naţionale, e unul fascinant. Eminescu, crede eseistul, ar fi putut „să rămână un poet mare, fără să ajungă la condiţia unui mit”. Ipoteză falsă, dintre cele cu care istoricii nu prea operează, de vreme ce chiar Lucian Boia ştie şi afirmă că mitul este proiecţia unei comunităţi care „se oglindeşte” - de fapt, aş zice, se recunoaşte - în personajul mitificat (sau mitizat) şi „apelează la el ca la un spirit călăuzitor”. Altfel spus, nimic nu e mai democratic decât mitul. Ca, de altfel, şi canonul literar de care s-a discutat la noi până la saturaţie în ultimul sfert de secol. Mitul se bucură, aşa-zicând, de legitimitatea pe care i-o conferă acea tăcută majoritate a unei comunităţi. Minoritatea „vocală”, formată din biografi, exegeţi, memorialişti etc. nu face, în definitiv, decât să o reconfirme pe cea tăcută, să o valideze. Un biograf, fie el şi genialul Călinescu sau Stefan Zweig ori Henri Troyat, ca să-i amintesc doar pe aceşti titani ai genului, nu poate crea un mit şi încă unul de anvergura celui eminescian. Poate doar să revigoreze mitul, iar în anumite momente să-l reîntemeieze. Că marii biografi sunt uneori şi reîntemeietori de mituri e aproape un loc comun.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu”, G. Călinescu a făcut cu geniul său, scrie Nicolae Manolescu în „Istoria critică…”, din boala poetului, mai exact dintr-un diagnostic greşit (sifilis), un mit cultural, scandalizându-i pe nişte medici mărginiţi. Prin aceasta, Călinescu a îmbogăţit desigur mitul Eminescu care era demult cât se poate de solid în mentalul românilor. Însă nu mai mult decât atât. Primul ingredient, cu termenul lui Boia, al mitului eminescian ar fi accesibilitatea. Apoi, accidentul biografic, adică boala sa, precum şi moartea prematură. „Cine şi-ar închipui un Eminescu bătrân?”, se întreabă Lucian Boia prea sigur de răspuns. Nefericita epigramă a lui Macedonski a „înrâurit” şi ea mitul eminescian. În fine, în construcţia şi durata acestuia ar fi contat şi mărturiile total diferite, antinomice, privind existenţa materială a poetului (Caragiale versus Maiorescu) care au generat o tensiune, o emoţie favorabile mitului.

În capitolul „Admiratori, critici, contestatari”, autorul urmăreşte procesul receptării lui Eminescu, cu toate meandrele lui, începând cu primul deceniu de după moartea poetului, când mitul său se consolidează, şi până în prezent. Un prezent tulbure, de confuzie şi criză a valorilor. Reiese şi din retrospectiva lui Boia că mulţi critici şi comentatori din diferite epoci mai mult sau mai puţin obtuzi sau „cretini”, epitetul pe care Călinescu i-l aplică lui Anghel Demetriescu, ori detractorii lui Eminescu nu numai că nu au putut clinti mitul, dar chiar l-au întărit. Ei au determinat, între altele, şi ceea ce Lucian Boia numeşte „o reelaborare radicală a mitului”, în fine, au făcut posibilă revelarea unui Eminescu „cu totul diferit”, un Eminescu patriot, naţionalist, iar în viziunea unora, de pildă a ardeleanului Aurel C. Popovici, un profet. Trece astfel în prim plan militantul şi mai ales gânditorul politic, ce avea să fie supralicitat de unii şi contestat de liberalii şi proocidentalii de ieri şi de azi care îi denunţă conservatorismul şi defazarea. Important e că mitul cunoaşte o nouă etapă de consolidare, din care nimic nu lipseşte, încât, observă Lucian Boia, mitul eminescian se dovedeşte a fi inepuizabil. Şi, aş adăuga, etern, căci iată ce scria în prefaţa la volumul omagial prilejuit de împlinirea a 20 de ani de la moartea poetului, nimeni altcineva decât A. D. Xenopol: Eminescu „va stăpâni toate veacurile, cât se va mai vorbi pe pământ limba românească”.

După Marea Unire, Lucian Boia identifică două tendinţe privind cultul şi, implicit, mitul lui Eminescu: una de relativizare a lui Lovinescu, cealaltă de absolutizare ilustrată de Nicolae Iorga, pentru care marele poet reprezintă „expresia integrală a sufletului românesc”. În această linie se înscriu Constantin Noica şi Petre Ţuţea cu a sa memorabilă sintagmă „românul absolut”. Lucian Boia evocă momentul deschiderii „marelui şantier Eminescu” şi al naşterii eminescologiei ce va deveni, într-adevăr, aproape o ştiinţă de sine stătătoare, datorită intrării în scena literară şi culturală a unei strălucite pleiade de critici, eseişti, istorici literari, cercetători, editori. Istoricul consacră câte un capitol „deceniului Eminescu” şi „deceniului Călinescu”, care sunt şi cele mai interesante ale cărţii. Referitor la figura şi statura lui Călinescu, Boia observă corect: „Imensul lui talent le-a acoperit pe toate: şi fluctuaţiile ideologice, şi capriciile interpretative. S-a zis că a avut o percepţie sigură a valorilor şi ierarhiilor literare; de fapt, ne învârtim în cerc, fiindcă noi suntem aceia care continuăm să privim cu ochii lui Călinescu, şi atunci, fireşte, că el are mai întotdeauna dreptate”.

Nu doar pentru ierarhiile sale literare, ci şi pentru alte motive privim prin ochii lui Călinescu. E limpede că autoritatea biografului lui Eminescu şi a autorului monumentalei „Istorii a literaturii române de la origini până în prezent” este imensă. Şi putem fi de acord cel puţin până la un punct cu următoarea aserţiune a lui Boia: „Eminescu, în ciuda tuturor adversităţilor, a rămas poetul naţional, dacă însuşi Călinescu a spus-o”. În fond, seducţia pe care o exercită asupra noastră Călinescu se aseamănă cumva cu cea a lui Eminescu, e aproape tot atât de „tiranică şi indiscutabilă”. Ei sunt genii tutelare care, spre norocul culturii noastre, se întâlnesc şi se armonizează.

Scris într-un stil colocvial, pe alocuri mult prea lejer, cu unele comentarii discutabile, eseul lui Lucian Boia, parafrazând un cunoscut titlu, nu dovedeşte nimic, nimic nou, dar oferă o imagine concludentă a „facerii” şi evoluţiei unui mit inepuizabil.