Lumina din mierea trecutului

 Încercările literare ale lui Corneliu Carp din volume de proză precum „Tăvălugul amintirilor” (2014) şi „Lacrimile de păcat” (2015), din cartea de poezie „Colivia de vise” (2016) sau din publicistica risipită în revistele şi cotidianele ieşene se circumscriu memorialisticii, evocării, rechemării vremurilor de altădată, reconstituirii, aducerilor-aminte ori notaţiilor dintr-un trecut filtrat prin metaforă. Dacă în publicistică autorul reconstituie istoria unor clădiri sau personalităţi ale Iaşului cultural, în proză, Corneliu Carp alătură propriilor mărturisiri pe acelea ale unor „martori”, cum se întâmplă în „Tăvălugul amintirilor”; aflat în vizită la nişte prieteni, îl cunoaşte pe Nelu Şmilovici, venit din Israel, care îi povesteşte un episod din Romanul de dinainte de război; întâmplările dramatice - era vremea prigoanei evreilor - se adună în jurul croitorului Iancu Zilberman şi al unui poliţist criminal care a terorizat comunitatea urbei moldovene, iar naraţiunea capătă un plus de veridicitate prin apelul la modalitatea povestirii la persoana întâi: e oglinda pe care Corneliu Carp o plimbă prin trecutul personajelor sale.

 Ruda prietenilor din Roman în „Tăvălugul amintirilor”, apoi, bunicul din „Lupta cu turcii: la Plevna” reprezintă agenţii naraţiunii, protagonişti şi povestitori; spaţiul reconstituirilor e unul intim, al vârstei de aur din satul bunicilor, Cucuteni, „un sătuc care face parte astăzi din comuna Leţcani, la o zvârlitură de băţ de Iaşi”: rememorarea e în emoţie, autenticitate, în tensiunea regăsirii faptelor şi a icoanelor unui trecut evocat, adesea, în cheia Amintirilor lui Ion Creangă: „Bunicul şi bunica mă luau în braţe şi mă alintau. Mă aşteptau numai cu bunătăţi: lapte bătut, chişleag, unt proaspăt, brânză de vaci proaspătă, smântână şi multe fructe. De-abia aşteptam să vină mulsoarea, eu mă aplecam, puneam gura la ţâţa vacii, iar bunica mulgea, ca să gust laptele cald. Tare îmi mai plăcea la ţară. Bătrânii erau sfătoşi, fericiţi, plini de înţelepciune şi de farmec. Îşi ascundeau tristeţea, atunci când o aveau, prin tăcere. Satul Cucuteni fără oameni bogaţi, fără apă curgătoare, cu fântâni cu ciutură bine îngrijite, căci locuitorii lui erau gospodari, se respectau şi nu existau conflicte între ei. Mi-amintesc cântatul cocoşilor în zori, de asfinţitul soarelui, cum cântam mut, fără cuvinte, cum mergeam prin colb, desculţ şi cum îmi scoteam spinii din tălpi. Sâmbăta, copiii mergeau la film la şcoală, iar duminica se îmbrăcau de sărbătoare toţi cei din sat şi mergeau la biserică. Cei mici erau cu aripile frânte, pentru a se dezlipi de sat şi a merge la oraş, cu toate că Iaşul nu era prea departe. La oraş veneau numai bătrânii cu produse de ţară, prin pieţe. Mai vindeau câte ceva, pentru a-şi duce traiul zilnic. Aşa era viaţa la ţară, pe cât mi-amintesc eu şi cred că-mi amintesc foarte bine. şi în plimbările pe care le făceam cu bunicul meu, Vasile Alexandrescu, care era atât de calm, îmi povestea de anii fericiţi petrecuţi alături de bunica şi de toţi cei dragi lui, îmi spunea ce făcea el în tinereţile sale, Doamne ce timpuri...”: aceasta este tonalitatea prozei lui Corneliu Carp.

Va urma...