Lumina din mierea trecutului (II)

În „Colivia de vise”, Corneliu Carp scrie o lirică de notaţie, extrasă din pasta amintirilor, cum, la fel, cărţile de proză şi evocările publicistice; figurile tutelare sunt mama, „icoana“ copilăriei, într-o metaforă obişnuită în poezia noastră, de la Coşbuc până azi şi bunicul „cu pletele-i ninse“, iar teritoriul liric e o altă uliţă a copilăriei, strada Aurora din Copoul Iaşilor; „În anii care mi s-au strâns,/ Frumoasă-n ochii tuturora,/ Acolo am râs şi plâns,/ Pe strada noastră - Aurora./ Mă adâncesc într-un trecut.../ Mă văd întruna cu vecinii,/ Cum mă jucam, unde-am crescut/ Cum îmi scoteam din talpă spinii./ Străduţa mea, leagănul meu,/ Nostalgică-n priviri şi-n şoapte/ Tu vei rămâne-aşa mereu,/ Rază de stea în orice noapte!“ („Strada mea”). Poemul care defineşte cel mai bine starea, materia şi materialul liric, spaţiul de identificare a fiinţei interioare este „Reîntoarcere”: „Am dărâmat porţi./ Am deschis cetăţile de vis,/ Din copilăria mea,/ M-am reîntors./ Acuma, umblu peste tot,/ Pe cărări cunoscute numai mie./ Iată colo,/ Chilia copilăriei mele,/ Locul poveştilor închipuite/ De mama./ Chilia, de unde, culcat,/ Priveam mirat ceru-nstelat/ Chilia în care cântau/ Picurii stelelor,/ În susurul lin al Bahluiului./ Din uitare,/ Răsar icoane vechi./ Sunt porţile amintirilor mele./ Acum culeg cioburile,/ Pietrelor din sfânta mea copilărie./ Nu sunt singur./ Mă însoţeşte umbra mea./ Merg numai pe cărări cunoscute,/ De mine, la Bahlui, la Cotu Doi” („Reîntoarcere”). Toată poezia lui Corneliu Carp este o reîntoarcere în „cetăţile de vis“ ale copilăriei de pe strada Aurora, astăzi, surpate, casa e în ruină, „un loc trist şi părăsit”, mama, dispărută, bunicul, dus; poemele lui Corneliu Carp pendulează între aceste imagini năruite ale unui trecut idilic şi elanul vital pe care îl dau pomii în floare, apa curată, discul de argint al Lunii, culorile cerului şi, iată, ramurile înflorite ale Copoului: decorul divin al iernii, aici, Mihai şi Veronica în veşnica poveste a florilor de tei, „dezmăţul frunzelor gălbui“, toamna, parfumul „de cultură şi speranţă” fac din Copou un topos al poeziei lui Corneliu Carp, mereu invocat ca un resort care declanşează revărsarea în tumult a elanului vital. Versurile din Colivia de vise celebrează drumul spre lumină, vraja timpului în „poemul fulgului topit“, dar şi erosul potolit, molcom, păstrând încă tăciunii aprinşi ai patimii de altădată în poeme precum „Ochii tăi”, „Soţiei mele”, „Pribeag”, „Dragoste fugară”, „Rămân numai cu mine”, „Doi călători”, „Iubita mea” etc.

Toată viaţa/ poezia lui Corneliu Carp se află în acest duios, dar şi subtil autoironic autoportret liric: „Am crezut că,/ Dacă-mi las mintea să gândească,/ Voi fi mai înţelept./ Am crezut că,/ Dacă voi fi mai înţelept,/ Voi fi mai respectat/ şi voi avea un viitor./ Am crezut că,/ Dacă voi avea un viitor,/ Voi iubi şi voi fi fericit./ De unde să ştiu/ Că toate acestea/ Au fost hotărâte,/ Încă înainte de a fi înţelept,/ Şi cu un viitor fericit,/ Aşa încât am rămas tot eu,/ Aşa cum sunt şi acum,/ Aşa cum voi fi mai departe:/ Numai cu credinţa în Dumnezeul meu...“ („Aşa m-am născut”).