Lumina din sfeşnicele de sus
Dimensiune font:
Poezia Cristinei Chiprian din volumul „Himerele facerii şi himerele desfacerii” (Editura Junimea, 2015) este una marcat conceptualizată, îşi caută materia şi materialul liric în filosofie şi, de aceea, „mesajul” pare greu de transmis.
Cristina Chiprian apelează, însă, la câteva procedee ingenioase pentru a ocoli acest handicap de comunicare cu cititorul grăbit de azi - grăbit spre mesajele directe, eventual, de pe reţelele de socializare - şi abordează un stil colocvial, într-un fel de complicitate cu cititorul pe care îl „vede” mereu („vezi...”, „veţi spune...” sunt formule nu doar de captatio benevolentiae), o anume lejeritate de a scrie despre lucruri foarte grave - viaţa şi moartea, geneza şi apocalipsa, căutarea grădinii pentru totdeauna pierdute, eu şi sine, esenţa care se în-tipăreşte în nefiinţă, expansiunea în real a fiinţei interioare şi replierea înlăuntrul ei, „proiectul inimii” între cutremur şi cutremurare -, amintind de lirica lui Marin Sorescu:
„Savanţii au dezvoltat mai recent ideea că nimic din ceea/ ce este nu trebuia să fie/ exact aşa cum noi vedem că există şi cum nimeni,/ anterior, n-ar fi putut prezice/ este vorba despre amestecul necontrolat al instanţelor/ fenomenale/ precum şi de tendinţa materiei de-a-nghiţi vidul/ orice insistenţă asupra scoarţei nu poate avea niciun/ efect/ pentru că tot ceea ce se reliefează are presiune interioară/ de fapt are o reacţie care nu-şi găseşte corelaţia în lanţul/ cauzal/ - astfel -/ vidul a continuat să rîdă, mai întîi fără reverberaţie/ apoi a făcut riduri în jurul ochilor, cute de-a lungul/ frunţii/ ah, relieful, zise geograful, tocmai s-a născut/ glumeşti, acestea-s doar umbre, se vor şterge/ ah, iată materia, spuse el, tocmai s-a conturat / greşeşti, materia este imponderabilă, deci independentă/ faţă de forţe/ ah, iată zâmbetul esenţei, s-a-ntipărit în nefiinţă/ divaghezi, toate ridurile de expresie vor fi estompate/ geograful zâmbi, formele de relief de pe scoarţa lui/ cerebrală/ se poziţionară pe hartă” („Concepţia munţilor, a văilor şi a configuraţiilor”).
Tot felul de „personaje” lirice, unele, în „nomenclatorul” de funcţii, altele în afara lui, free lancer -, geograful, geologul, constructorul, arhitectul, conductorul, dirijorul, acordorul de piane, pictorul, vizitatorul, criticul - sunt convocate pentru a susţine acest dialog cu un cititor care ar putea da bir cu fugiţii văzând un sumar în trei secţiuni - Facerea, Cosmosul, Desfacerea, cu titluri precum „Concepţia coastelor, a spinărilor şi a articulaţiilor”, „Recepţia notelor, a cifrelor şi a instanţelor”, „Percepţia iubirii, a urii şi a mezalianţei”, „Percepţia realului, a idealului şi a esenţialului”, „Himerele motivaţiei”, „Himerele inconştientului”, „Prospecţia conţinuturilor, a consistenţelor şi a constantelor”, „Introspecţia demonică”, Reflecţia, refracţia şi reflectarea” etc.
În fond, ecuaţia poeziei din „Himerele facerii şi himerele desfacerii” este aceea a poeziei de totdeauna; e o „gâlceavă” a eului cu sinele, a esenţei cu aparenţa, a prezenţei cu absenţa, a realului cu realitatea şi cosmicului cu teluricul, o dispută nu în adversitate, ca în atâtea alte paradigme lirice, ci într-o complementaritate pe care Cristina Chiprian o citeşte în modurile de-construcţiei lor; astfel, sinele (divinul) trebuie să se ocupe cu sunetele de sus, iar eul, cu silabele de jos, primul, cu cântecele de sus şi, mai ales, cu aripile „pe care încă le mai avem”, celălalt, cu gândurile de jos: cosmicul şi teluricul, sinele şi eul îşi păstrează „dispozitivul” ştiut, dar ele împart altfel corpul, fiinţa însăşi:
„Sunetele sunt sus, silabele sunt jos, noi levităm prin/ acest interval cu şoaptele noastre/ care vor să se înalţe, dar în cea mai mare parte a/ timpului coboară/ dirijorul indică direcţia, însă problema este că nu putem/ asigura altitudinea/ ghemului de zgomote modulat în cavitatea bucală/ Cântecele sunt sus, gândurile sunt jos, respirăm sfios şi/ rostim cu ambii plămâni/ asemeni aripilor de înger/ dificultatea constă atât în articulare, cât şi în vibraţie/ cu ambele am aşteptat să se ocupe divinul/ dar dimensiunea aceasta este incoerentă, subdivizată:/ în sarcina heruvimilor care să ne-nveţe să spunem/ urmărind şoaptele pe drumul lor înspre a deveni/ cuvinte/ străbătând peştera întunecată a pronunţiei, aspirând să/ devină emisie, apoi recepţie/ în sarcina serafimilor care să ne-nveţe să răsunăm/ urmărind succesiunile melodice în drumul lor spre a/ deveni arii/ străbătând spiralele auzului pas cu pas, până la punctul/ unde au devenit audiţia/ Sunetele se prăbuşesc, silabele se-mprăştie/ şoaptele noastre se rotesc în cutia craniană, poate prea/ sus, încercând să comunice/ sunt şoapte libere de cuvânt, sunt şoapte desprinse de/ gânduri/ şoapte care încă nici nu s-au gândit la ce-ar vrea să fie/ nici măcar nu şi-au căutat locul între cer şi pământ/ emisia lor este întâmplatoare, pronunţia lor este/ emoţională,/ recepţia liberă de cod/ dificultatea rămâne totuşi în înţelegerea necesităţii lor/ atât pentru sine, cât şi pentru alţii/ iar pentru aceasta unii dintre noi pipăim aripile, pe care/ încă le mai avem” („Recepţia sunetelor, a silabelor şi a şoaptelor”).
Totul se petrece înlăuntru, în sinele care agresează eul şi totul se reduce la diferenţa dintre lucrarea lui Dumnezeu şi aceea a unui decorator: cel dintâi configurează universul, aduce lumina din „sfeşnicele de sus”, al doilea acoperă totul cu graffiti:
„La-nceput culorile au trecut prin mine şi mi s-au părut/ uluitoare/ prin felul în care îmi pătrunseseră venele şi arterele/ roşul îmi despicase inima-n patru cămări opace, care nu/ mai comunicau/ albastrul îmi despicase plămânu-n, două vitrine, unde se/ puteau vedea îngerii căzuţi/ atunci când nu mai aveau unde zbura/ galbenul îmi despicase-abdomenul în două câmpuri de/ păpădie/ unde soarele şi vântul prinseseră a se-nruşuruba/ ah, culorile-s ascunse-n mine pentru-a nu le mai găsi/ pictorul/ ah, formele-s ascunse-n pliantul-ghid pentru-a nu le/ mai găsi vizitatorul/ La-nceput lumina era prea multă/ Dumnezeu a spus să/ se stingă pe jumătate/ am privit totul şi-am înţeles prea puţin/ tot mai mult şi mai mult se stingeau candelele/ cobora/ întunericul/ de unde aveam să ştim cum e mai bună lumina/ suficient de puţină şi corect aşezată/ La-nceput lumina era nedesfăcută şi nu se putea/ recompune/ stătea atârnată de sfeşnicele de sus ca un ciorchine/ Dumnezeu a spus să se scuture rază cu rază/ să pătrundă-n univers şi să-l configureze/ până când vor veni decoratori şi vor acoperi totul/ lumină şi ton, cu graffiti” („Recepţia culorilor , a formelor și a semnificaţiilor”).
Va urma
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau