Lumina din sfeşnicele de sus (II)
Dimensiune font:
Eul şi sinele sunt figurile lirice structurale ale poeziei Cristinei Chiprian; eul se află în geograf, geolog, constructor, arhitect, conductor, dirijor, iar sinele e cel care pre-lucrează ceea ce eul nu poate percepe cu vederea secundă: unde e pragul care uneşte/desparte eul şi sinele? E o întrebare, una dintre ele, la care trebuie să răspundă poezia, iar Cristina Chiprian e cât se poate de tranşantă:
Ioan Holban, „Despre cultură, cu dragoste”/ Lumina din sfeşnicele de sus (I)
„Aproape deloc eul nu vorbeşte cu sinele, deşi în general/ e foarte volubil/ dacă se-întâmplă să i se ceară vreo explicaţie imediat/ recurge la subterfugii/ pînă când sinele se ridică de-acolo de unde este, din/ subconştient/ sau coboară din sferele-nalte, suprareale/ pentru ca/ barem să asculte/ care-i clenciul verbal şi să regândească/ - de ce se afirmă atît de frecvent că sinele ar fi o/ manifestare/ obligatoriu reprimată prin reluare/ - pentru că el este veşnic şi tot ce face, în fapt reface/ Vezi, sinele se recalibrează la dimensiunile ridicole ale/ eului/ adaptându-şi discursul la înţelegerea simplistă-a/ acestuia/ emite, la imperativ singular, două-trei verbe/ apoi se racordează la seria raţionamentelor populare/ vorbind în locul eului, acesta se vede redus la tăcere/ ştiu, dar am auzit deseori eul contraargumentând/ scăpând din corzile clişeelor generalizatoare/ demonstrând că felul în care-a gândit este bun, în/ contextul real/ Atunci sinele porneşte ofensiva filosofiei clasice/ pe care a studiat-o se pare de la sursă şi-n care-a/ susţinut, de-a lungul timpului, o serie de doctorate/ în faţa maeştrilor, eul se face mic şi-şi pierde/ determinarea/ astfel încât, în cele din urmă, nici nu mai răspunde/ lasă lucrurile nerezolvate, ca să constate post-factum/ ce ar fi trebuit să facă/ În aceste momente nu se mai poate decât/ să aplici o soluţie milenară/ să nu-ţi laşi niciodată eul să folosească o terminologie/ complicată/ adică să lupte cu armele sinelui/ căci nu se va descurca niciodată cu dedesubturile fiinţei/ şi astfel s-ar putea să constaţi că ceva nu se leagă/ şi că propria esenţă nu-ţi mai aparţine” („Percepţia eului, a sinelui şi a alternanţelor”).
Ce e sus e al sinelui, ce e jos e al eului; sinele e veşnic, e sufletul filosofilor, este esenţa care se în-tipăreşte, vremelnic, în ne-fiinţa eului, a corpului aceloraşi filosofi; de aceea, eul are „dimensiuni ridicole” şi nu e bine să vorbească în locul sinelui pentru că, iată, sinele poate fi, ne avertizează Cristina Chiprian, vatra satului care e stăpână peste „ţinutul promis” ori, poate, scânteia fulgerului care caută scânteia amnarului pentru a incendia preajma.
Cristina Chiprian ne oferă şi un model al re-construcţiei sinelui, esenţei, lumii, realului de dincolo de realitate, într-un poem antologic: „Înainte de a crea marea Dumnezeu a plămădit/ pescăruşii/ unii desprinşi din noapte, alţii desprinşi din zi/ cei mai mulţi cu penele amestecate/ pentru că nimeni/ n-a stat să despartă la-nceput ziua şi noaptea/ Însă impurităţile rasei nu constituiau singura/ nepotrivire/ comportamentul lor era dezgustător, mai ales li se/ reproşa faptul/ că supravieţuiau înghiţind leşuri şi gunoaie/ ceea ce era/ nerecomandat în cazul unor păsări strălucitoare/ în folosul cărora El avea să iniţieze o nouă formă de/ agregare/ În legătură cu această interpretare interveneau câteva/ probleme/ căci trebuia să fie invers, specia să-şi stabilească arealul/ şi să se adapteze/ însă ei deja impuneau restructurarea unor părţi ale/ universului abia proiectate/ păsările-acestea nu-şi demonstrau utilitatea în contextul/ unei comunităţi în devenire/ despre care nimeni n-ar fi putut spune ce trebuia să/ se-aleagă/ Pentru a-şi continua creaţia atât de puţin elaborată/ El a făcut aerul de deasupra mării, adecvat locului unde/ însăşi viaţa va trebui să se nască/ apoi a cernut nisipul, pentru ca primele vieţuitoare/ să aibă unde se odihni şi unde să evolueze/ - Veţi spune că pescăruşii deja nu mai constituiau o/ prioritate/ dar nu-i aşa, deoarece tot ceea ce pluteşte pe mare/ trebuia să se definitiveze/ lanseze chemarea/ tot pentru ei a făcut stâncile marine, de unde păsările/ pândesc valurile / de asemenea a creat norii, pentru-a umbri plajele/ şi a le oferi păsărilor o clipă de intimitate/ atunci când/ oamenii de regulă se ascund/ iar vântul descoperă boabele împrăştiate/ - Vezi, atîtea amănunte puse la punct, pentru o singură/ vietate/ care-ar fi putut nici să le ia în consideraţie/ fiind/ preocupată cu ciugulitul sau înhăţatul/ Creatorul a descoperit că, totuşi, ceva le lipseşte/ a chemat îngerii şi le-a împrumutat penele/ pene albe pescăruşilor albi, pene albe pescăruşilor negri,/ pene albe cenuşiilor/ aripile lor fermecate-au început să danseze în aerul pur/ şi să planeze/ - Ce vezi acolo, departe, în zare/ cu siguranţă e marea,/ ultima Lui creaţie/ - Da, da, marea e o oglindă a cerului şi a îngerilor/ spuneau to?i văzînd risipite penele ispititor de albe/ - trebuie să fi trecut pe aici” („Himerele mării”); aşadar, la început au fost pescăruşii, apoi, nisipul, aerul, stâncile, norii, plajele, penele şi, în sfârşit, marea: acesta e un poem de citit/citat la lecţiile despre ce va fi fiind poezia, sinele, eul, geneza şi filosofia lor.
Poezia Cristinei Chiprian din Himerele facerii şi himerele desfacerii, ca şi aceea din volumul anterior, Pasăre măiastră survolând infinitul (cu mythos-ul, epos-ul şi ethos-ul din cartea anului 2014), îşi asumă narativitatea, povestea, fie în orizontul mito-poetic românesc al unor simboluri foarte puternice, precum şarpele (din peretele casei, protector, întemeietor, în Himerele liniştii), în cel al basmului (cu personaje precum Miazănoapte, Faptul-Zilei, Soare-Răsare, Miazăziua, Soare-Apune, Amurgul din Himerele fiinţei, zmeii şi cele nouăzeci şi nouă de poloboace cu vin din „Himerele preaplinului”, răţuştele din Himerele zborului etc.) ori al poveştii cu fata moşului şi fata babei din Introspecţia armonică şi Introspecţia dizarmonică: toate poemele „povestesc” (re)instalarea luminii, a viului, a polimorfului: „Lumea - pe jumătate idee şi pe jumătate faptă/ se deschide mocnit în mijlocul luminii”, se spune în „Himerele spuzei”. Cristina Chiprian este un poet foarte special.
Citiţi şi:
„Iaşi Virtual Reality”, aplicaţia care plasează oraşul alături de Tokio, Paris, Londra şi New York
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau