Lumina explodează dinspre dealul Țicăului (II)

Gh. Grigurcu e „atras” de Vasile Proca spre poziţiile „tinerilor furioşi” din literatură, spre contestatarii lui Eminescu, vechii şi noii oportunişti, dar criticul, cu dreaptă măsură, nu-i tratează în aceeaşi cheie a furiei, ironiei, dispreţului, deşi, se ştie, nu-i lipsesc deloc armele polemicii, dimpotrivă; observaţiilor cumpătate - „Consider că un clasic trebuie să aibă parte, în mod legitim, de un regim liber de discuţie”, de exemplu, li se alătură o evocare instructivă a lui Nicolae Labiş: „Labiş mi-a fost coleg de internat la Şcoala de Literatură şi Critică Literară «Mihai Eminescu» din Bucureşti, unde devenisem student în 1954, în primul an când aceasta fusese echivalată cu o facultate. Autorul Primelor iubiri absolvise şcoala cu un an înainte, dar, neavând locuinţă, continua să stea cu noi, cei din următoarea promoţie. Fireşte, ne întâlneam pe culoarele clădirii, în sala de mese, în curte. Uneori îl însoţeam în scurte plimbări prin Capitală. Mi-am dat seama că-1 atrăgeau în chip deosebit anticarii. Datorită lui, mi-am cumpărat, de la unul dintre aceştia, un om cu totul remarcabil, fost ziarist, Radu A. Sterescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui Călinescu. Şcoala funcţiona într-o clădire pe care o cunoaşte acum toată lumea. E vorba de actualul sediu al Partidului Social Democrat, de pe Kiseleff nr.10, aşadar locul unde pot fi văzuţi mereu liderii acestei formaţiuni. După cum se ştie, Labiş ducea o viaţă boemă. Se întâmpla să se întoarcă la cămin seara foarte târziu sau chiar dimineaţa. Însă mai totdeauna se retrăgea în zori în sala de curs, care era încă goală, având în faţă cărţi şi foi de hârtie. E de presupus că atunci îşi scria versurile”.

Din interviul cu Cezar Ivănescu aflăm date din biografia lui Virgil Mazilescu, dar şi o judecată de valoare în felul acelora proprii poetului Baaad-ului: tăioase, abrupte, fără replică: „Eu l-am catalogat pe Mazilescu într-un anumit fel: am spus că are geniul prostului sau geniul prostiei. Mi se părea, în viaţa de toate zilele, un tip prost, dar când scria poezie, era extraordinar. Mă întrebam de unde-i vine talentul ăla formidabil. Cred că din prostia lui. Pentru că prostia are şi ea geniul ei. Bine, e un fel de-a spune. Pentru că era destul de mediocru, prin ce scotea din creier, atunci când vorbea liber. când scria, cum am spus, era extraordinar”. Carmen Mihalache mărturiseşte relaţia aproape de geneză reciprocă între fiinţa sa interioară şi teatru („teatrul te face să ieşi din tine, să te eliberezi de inhibiţii, să te exprimi, să visezi, să te imaginezi într-o altă epocă, alt loc, să te proiectezi într-un alt personaj, să-ţi schimbi identitatea. Încercând să-1 înţelegi pe celălalt de lângă tine. E un joc fascinant. Un du-te vino între aparenţă şi esenţă, între adevăr şi convenţie etc. Teatrul înseamnă energie şi mister, e singura formă de artă vie, de comunicare directă”), pentru ca, în dialogurile cu Arcadie Suceveanu şi Vasile Tărîţeanu, Vasile Proca să exploreze în adânc romanitatea din nordul Bucovinei, cadrul întunecat al acesteia. Cel mai substanţial interviu din cartea lui Vasile Proca este, probabil, acela cu poetul Lucian Vasilescu; mulţime de lucruri preţioase se află în acest dialog: biografia poetului şi spiritul manelei (care „e malign, ne macină vieţile, visele, speranţele. Ne macină viitorul”), o resetare a lui Candiano Popescu, eroul în deriziune al lui I. L. Caragiale şi al „Republicii de la Ploieşti” fiind, în fond, un erou al Războiului pentru Independenţă, dar şi un poet sensibil în cartea cu mirabilul titlu când n-avem ce face, precum şi date despre fiziologia propriei creaţii: „Toate lucrurile pe care le văd, le aud, le simt, le sper şi le visez sunt pentru mine resurse poetice. Eu stau (cuminte sau mai puţin cuminte) în interiorul vieţii mele şi, încet-încet, în mine se scrie câte o carte. Iar după ce dânsa se scrie în mine mă apuc s-o transcriu”

În sfârşit, Lucian Vasilescu riscă două fraze care conţin un adevăr tulburător: „Acum, în plină şi sinistră epocă a aşa-zisei «globalizări», poezia îmi pare a fi, mai mult decât oricînd, şi păstrătoare a identităţii naţionale. Poate singura. Pentru că ea şi numai ea ţine în viaţă sufletul unui neam, şi anume limba acestuia”. Din aceste afirmaţii se poate porni o carte şi interviul cu Lucian Vasiliu e substanţial, doar că răspunsurile sale sunt foarte scurte, eliptice, telegrafice, trebuie citite în subtextul lor, în metafora poetului aflându-se o întreagă istorie (şi a literaturii): „În fiecare dimineaţă când privesc Iaşii lui Ion Creangă de la fereastra etajului IV, mă bucur să văd lumina explodând dinspre dealul Ţicăului junimist!”, spune poetul Lucianogramelor: şi câte nu se pot citi/ vedea/ gândi/ imagina pe traseul luminii care explodează sus, în Țicăul lui Creangă şi Mihai Ursachi pentru a lumina, jos, Junimea lui Maiorescu, Eminescu, Caragiale...

Remarcabilei cărţi cu dialoguri elective părea să-i lipsească o convorbire cu autorul de pe copertă, un autointerviu; numai că, iată, poetul Vasile Proca, ingenios, se întreabă (şi) pe sine - Să fugim pe mare? - şi îşi răspunde astfel, într-un poem de antologie: „-Vă scriu dintr-o lume urâtă, urâtă; din vârstă/ în vârstă ea a trecut la instinctul de supravieţuire,/ un cer orb, o limbă mută şi trupuri scuipate/ anunţă intrarea păcatului în Cetate,/ să fugim pe marea de alcool,/ să fugim/ ... vă scriu dintr-un om urât,/ numele lui nu mai este rugăciune,/ trece pe stradă urâţenia lui şi tu te simţi/ cuţit şi îi decupezi locul în peisaj:/ abandon, depresie şi teamă era cel rănit/ de o margine a tăcerii,/ să fugim/ ... trece pe stradă frigul din anul cu două ierni/ şi tu vezi o margine de mamă: ai fost frigul ei/ şi câtă uitare peste uitare,/ şi câte zile şi nopţi moarte;/ să fugim pe marea de alcool,/ să fugim cât mai departe/... prin găurile din somn tu te uiţi după corăbii/ şi dacă în zare se vede un catarg, tu crezi/ că este scheletul lunii?/ O, câte fragmente de viaţă depărtându-se/ şi câtă taină la mese, şi câte inimi aşteptînd,/ şi cât pământ fără Dumnezeu,/ şi cât cer fără oameni,/ e timpul.../ ... s-au adunat faptele, să fugim,/ atât de mult ne lipseşte naşterea, să fugim,/ s-au adunat apele: să fugim pe marea de alcool,/ să fugim, să fugim”.