Mal du siècle

Esenţa lirismului din volumul de debut al lui Cornelius Drăgan, „Muşcătura fluturelui japonez” (Editura Junimea, 2016), se regăseşte într-un motto din Neville Goddard pe care autorul îl invocă, lângă Plotin, în deschiderea cărţii sale: „Orice schimbare în comportamentul sinelui interior va rezulta în schimbări exterioare corespunzătoare”. Din acest joc al sinelui interior cu preajma sa creşte o poezie care testează limitele tragicului, cautând mereu formula în (sau ne)-fiinţării, fie că reperul e fiinţa interioară a personajului liric din vesmântul nopții („cad tacit/ liniştea unei ierni care/ apasă atît de tare/ pe piept/ respirare/ şi oase/ noaptea e un veşmânt/ timid pentru ceea ce/ sunt”), fie că aceasta se regăseşte în de-acum clasica prezenţă în absenţă din zgomotul dezarticulat al telefoanelor: „mama îmi cere/ telepatic inima/ nu răspund la telefoane/ foarte multe telefoane/ „vâna tâmplei/ se zbate/ trec trecători timpurii/ ai dimineţii în care ea / nu va mai fi”. Chiar dacă multe poeme din Muşcătura fluturelui japonez transcriu, în buna tradiţie a liricii optzeciştilor, biografia fracturată a unui „neabsent absent”, în volumul debutului lui Cornelius Drăgan se produce o ciudată, frapantă, însă, resurecţie a paradigmei de sensibilitate care definea „poeţii blestemaţi” din alt veac, înlocuind, iată, în deriziune, absintul acelora din cafeneaua pariziană cu berea „care curge la Phoenix”; „şchiop de inimă”, trezit din adormirea „cu paharu' gol pe jumate” de „bling bling”-ul telefonului, poetul îşi surpă fiinţa interioară în pustietatea secolului: „am 33 de ani/ cele mai multe femei/ sunt de plastic/ mă silesc să nu adorm/ taică-miu proroceşte/ sfîrşitul unui regim/ plouă mărunt/ cerul pare uneori parşiv/ am condamnări/ definitive pe trup/ operaţii pe coapse/ cicatrici/ dovezi clare/ că încă/ nu m-am pierdut/ în atâta pustietate”. Nu întâmplător floarea acestei poezii e cicoarea, simbol al dragostei neîmpărtăşite, al visului, frînt, pentru că fiinţa îşi năruie în pustia „regimului” şi erosul, închizând astfel cercul unei existenţe care îşi asumă tragicul ca mod de a-fi-în-lume: căderea sinelui interior se identifică în soarta păpuşii „cu gust de cicoare” din poemul târfei notabile și al prinţesei devenite târfă (sau poemul dualităţii fiinţei): în cântecul trist al (pe)trecerii prinţesei într-o târfă notabilă scrie Cornelius Drăgan poemul căderii în pustie, dar şi al zborului retezat spre înalt: „tu eşti o târfă notabilă/ dorită de toţi bărbaţii notabili/ de la mâna ta albă până la bolta divină/ nu mai e decât un strop/ toţi bărbaţii vin cu funii/ să arunce laţul spre Cer/ să se prindă să se desprindă/ de pământ/ dar nu fac decât să te lege mai tare/ mică păpuşe cu gust de cicoare/ mi-e milă de tine/ aş vrea să te eliberez/ funia cu care eşti strînsă doare din ce în ce mai tare/ funia e verde s-a lipit de tine / atît de strîns încât a devenit trup cu tine/ eu nu pot face nimic/ mă uit doar cum/ oameni notabili urcă spre Cer/ prin tine”.

Sinele interior din Muşcătura fluturelui japonez caută mereu un antidot al căderii în depresie: „discuțiile se surpă/ în după-amiezi cu bere/ noi suntem mulţi/ cerşim asiduu/ antidotul căderii în depresie/ de pe vârf de hotel/ o pasăre valsează zbor/ în plină vară”. Numai că zborul păsării, simbol ascensional consacrat, se leagă, în poezia lui Cornelius Drăgan, de jertfă şi suferinţă; zborul, scrie poetul, „are neputinţele sale”, soarta fiinţei este menită de „zburătoarea cea rea”, orizontul lumii e funebru, iar aripa e, în fapt, „un ciot ruşinos de aripă”: zborul visat se prăbuşeşte în simbolul christic al mâinilor goale întinse ca nişte „lumânări arzânde”, iar salvarea vine, iată, în moarte: „timp de rămas bun/ Eli, Eli, Lama Sabactani/ degete devenite aspre/ cenuşă & vânt/ sunt singur, oamenii pleacă/ unul câte unul/ cea mai grea bătălie -/ inamicul nevăzut/ moartea o cale de/ scăpare uşoară”; până şi fluturele e, în poezia lui Cornelius Drăgan, striga, fluturele de noapte, semnul rău, asociat gustului amărui al cicoarei, râsului isteric al unei fiinţe prăbuşite în scâncet („nu mai sunt copil/ nu-mi pasă de dragostea/ pe care n-o am/ am prins-o în fluturi singuratici/ coroniţe amărui am făcut/ din cicoare/ scrijelesc scaunul gol/ sunetul scos/ devine un scâncet/ pe care îl suprim aproape/ instant/ prin râs isteric”), dar şi deochiului dintr-un april bolnav de plictiseală: „muşcătura fluturelui japonez/ pe rând mă calcă soldaţii/ care mai verde/ care mai albastru/ pe rând mă strivesc/ în surdină/ april bolnav de plictiseală/ simfonia fluturelui japonez/ zborul în spirală/ pupila/ pupilele/ deocheate/ toată/ toate”.

Debutul în poezie al lui Cornelius Drăgan este cu totul remarcabil, fără ezitări stilistice, structurând teme şi motive lirice care se adună în orizontul tragicului; ca în această profeţie: „mă voi irosi/ alături de tine/ timpul meu se va numi timp mort/ toată această zbatere va fi în zadar/ mă voi irosi/ iar tu vei deveni spinul durerii/ vara din ochiul meu se va duce subit/ lumina va fi înlocuită cu noapte/ voi fi uscat/ şi mă voi zbate/ căci nu ştiu unde am greşit/ şi voi regreta că te-am întâlnit”. După Ion Iancu Lefter şi Ion Enache, Cornelius Drăgan pune Vasluiul pe harta poeziei noastre de azi.