Mama răniţilor (III)

-Iată că am alunecat spre mlaştina întunecată a mâhnirii. Începusem să-ţi vorbesc despre pelerinajul meu cu străbunicii, la Mănăstirea Neamţului. Mamaia, îmbrăcată cu fustă verde-închis, lungă, cu bof şi drot la poală – cum era moda în tinereţea ei – şi cu sacouaş negru, îmbrobodită cu o casincă tot neagră, cu franjuri lucitoare, a fixat în coşul căruţei două paniere cu tot felul de bucate, între care o găină fiartă şi rumenită, caş de oaie, o oală cu sărmăluţe, pastramă de miel de moşi, dar şi cozonac, pască şi ouă roşii, din care a alcătuit şi o colivă când ne-am dus la slujbă. Tot în coşul căruţei, mi-au pregătit şi mie un loc, un fel de culcuş pe fânul pentru cal. Pe acest nutreţ, străbunica a aşternut un lăicer în dungi. Buni a înhămat cu grijă calul, după ce l-a adăpat. Eu m-am „instalat” la locul meu, iar ei s-au urcat în faţă, pe capra (scaunul) căruţei. Cazacul era un murg de rasă nemţească, cu o coamă bogată şi nişte copite cam cam cât pălăria; mai lung şi mult mai puternic decât un cal obişnuit. Străbunelul zicea că trage cât doi boi.

-Aşa şi era. Chiar ara numai cu el grădina noastră cea mare şi cam în coastă. Îl cumpărase cu o aprobare specială, de la Regimentul 4 artilerie grea, făcând uz, prima şi ultima dată în viaţă, de Carnetul de invalid de văz război şi de faptul că era decorat cu Virtutea militară. Cei de la „Patru greu” – ca şi alte unităţi militare de profil, aveau cai nemţeşti, achiziţionaţi chiar din Germania, din iniţiativa regelui Carol I. Erau animale foarte puternice; patru cai din rasa aceasta tractau un tun greu şi un cheson cu muniţie până la înălţimi de peste o mie de metri. Din cauza efortului mare, unii cai începeau să-şi piardă vederea; atunci erau trecuţi la munci uşoare, evitându-se orbirea totală. Deci, la bătrâneţe, tata şi-a cumpărat un cal bun şi a renunţat la boi? Nu mai avea puterea şi răbdarea să meargă încet, pe jos, sau în carul tras de acele animale minunate, de care cei din familia noastră nu s-au despărţit secole cu ocine întinse după luptele de la Podul Înalt (Vaslui) şi de la Războieni de lângă apa Moldovei. Mai târziu, la împroprietărirea făcută de Cuza-Vodă, străbunicii mei au fost printre cele câteva zeci de familii din sat care au primit pământ mai mult, întrucât aveau pluguri şi care cu boi.

-Da, aşa prevedea legea agrară, plecând de la adevărul că acei care au vite de muncă nu vor lăsa pământul nelucrat.

-Probabil că „Domnul ţăranilor” a fost sfătuit în acest sens şi de înţeleptul bărbat de stat, care era Mihail Kogălniceanu, devotat amic al lui Cuza, în lupta pentru cauza ţărănimii.

-Și, cum spuneam, în ajunul Sfintei Înălţări, am plecat cu străbunicii spre Mănăstirea Neamţ. Tataia ţinea mult la cal şi nu îl mâna prea repede; oricum, animalul era lung, mare în pas şi avea mult spor la mers. De la noi de lângă Hanu-Ancuţei şi până la Cristeşti, am ţinut drumul naţional Bucureşti-Cernăuţi, acum parte din Europa 85. De acolo, am făcut la stânga, spre Munţii Neamţului. Ne-a prins amiaza când treceam Moldova pe podul de la Timişteşti, care, pe vremea aceea era de lemn. Cazacu, cât era el de blând şi de cuminte, avea şi o meteahnă: se speria de maşini. Noroc că pe atunci acestea erau puţine.

-În tot judeţul Baia, erau numai două; una a prefectului şi alta a lui Constantin Sturza.

-Când eram cam pe la mijlocul podului, ne-a claxonat din urmă un automobil. Străbunicul a sărit din căruţă, a oprit pe dreapta, a luat calul de căpăstru şi a încercat să-l liniştească. Maşina a ajuns lângă noi şi şoferul a oprit, văzând că animalul nechează şi se frământă ameninţând să rupă balustrada. Din automobil a coborât încet, o doamnă îmbrăcată în rochie lungă, albă şi având pe frunte un fel de coroniţă sau diademă cu briliante ce sticleau în lumina soarelui. Era Regina Maria!

Străbunicul, care o văzuse de mai multe ori în Spitalul Sfântul Spiridon, în care a fost internat după rana primită în piept în timpul marii bătălii de la Mărăşeşti, a recunoscut-o. I-a sărutat mâna şi şi-a cerut iertare. Doamna ţării a zâmbit, şi-a cerut, la rândul ei, scuze, apoi s-a dus la Cazacu; l-a mângâiat pe cap şi l-a sărutat. „Te rog, calmează-te şi nu mai tremura!”, i s-a adresat ea animalului înspăimântat. „Ce frumuseţe de cal aveţi! Merge şi la călărie?” „Da, mă urc pe el în şauă de lemn pe care am făcut-o chiar eu, îmi iau strănepotul în faţă şi plecăm, din când în când, la baie, la Moldova” „Minunat!”, a exclamat regina, care iubea caii şi care era mare amatoare de echitaţie. A schimbat câteva cuvinte şi cu străbunica, mărturisindu-şi că merg aproape în fiecare an, de Înălţarea Domnului Hristos, la hramul Sfintei Mănăstiri Neamţu.

Va urma...

Constantin Partin