Matisse la Galeria Quirinale

 Preşedinţia Italiei a avut fericita idee de a transforma Scuderia Quirinale într-o galerie de artă. O iniţiativă ce s-a dovedit inspirată şi roditoare în timp. În felul acesta pe lângă dimensiunea administrativă, Palatul Quirinale a dobândit-o şi pe aceea de reputat topos artistic.

Cei care ajung pe colina Quirinale în afara vizitării Palatului prezidenţial au privilegiul să admire creaţii artistice de referinţă în spaţiile care au fost secole adăpost pentru caii papalităţii şi regalităţii. Spectacolul comorilor de artă este întotdeauna unul strălucitor, pentru că manifestările expoziţionale organizate aici au magnitudinea însemnătăţii acestui loc primordial al Romei şi Italiei. E un demers conştient şi ambiţios asumat, care îşi propune să individualizeze prin calitatea expoziţiilor această galerie într-un oraş în care frumosul îţi iese înainte la tot pasul. Deşi presărată cu atâtea şi atâtea tentaţii, o călătorie la Roma nu poate ocoli Quirinale. La Scuderie vei găsi întotdeauna ceva care să-ţi stârnească interesul. Aşa se şi explică fluxul permanent de vizitatori care-şi împart timpul între cele două cozi, mereu de multe zeci de metri, cea de la intrarea în Palat şi cealaltă din faţa Scuderiei Quirinale.

În martie 2015 am ajuns la Quirinale după ce am trecut prin faţa Fontanei di Trevi. N-am
avut cum să arunc bănuţii în apă, ci i-am azvârlit pe fundul pietros al bazinului. Fântâna fusese golită şi era în plin proces de restaurare ca urmare a vandalizării de către suporterii înfierbântaţi ai unei echipe olandeze de fotbal. Minunata plăsmuire nu ne arăta doar rănile provocate de aceşti barbari, dar şi o stare cernită, accentuată de prezenţa de fel discretă a forţelor de ordine, mobilizate să zădărnicească orice altă tentativă de distrugere. Lipsiţi de exuberanţa priveliştii obişnuite, de acea spontaneitate a bucuriei întâlnirii cu un loc magic al lumii, privitorii înaintau printre gardurile metalice de protecţie ca la un priveghi. Păşeau în tăcere şi parcă lăcrimau. Apoi se îndepărtau şi o luau îngânduraţi spre altă direcţie. La fel am procedat şi noi cotind spre Quirinale spre a vedea Palatul. Mulţimea era câtă frunză şi iarbă, pesemne şi ca urmare a faptului că acea duminică de 8 martie era una din cele două din lună cu intrare gratuită la Palatul Quirinale.

Dar la mică distanţă, dincolo de grupul statuar al "Îmblânzitorilor de cai", dădeai de o altă îmbulzeală de oameni. Rândul de acolo, ceva mai mic, se mişca cu greutate şi răbdător către uşa de intrare la Scuderia Quirinale, unde în urmă cu trei zile, pe 5 martie, se deschisese expoziţia "Matisse, Arabescuri". Am ales să ne aşezăm la coada ce şerpuia înspre Scuderie. Parcă mă purtase într-acolo o imagine ce se proiecta în faţa ochilor cu puterea gândului, cea a tabloului "Bluza românească". Dansau înaintea privirilor mele liniile de arabesc ale acestei pânze înfăţişând un portret al unei femei îmbrăcate într-o ie din acelea învolte, din borangic şi cu alesături într-o rafinată compunere şi poetică atmosferă. Matisse o pictase impresionat de negrăita ei frumuseţe şi ca un gest de prietenie pentru un artist drag lui, românul Pallady. În cadrele lucrări pictorul nu configurase doar un chip şi o bluză, ci şi un univers spiritual, un mod de a fiinţa şi de a atinge sublimul. Pe această potecă am pătruns în fascinanta lume a lui Matisse, în expoziţia arabescurilor sale. Am făcut-o după aproape două ceasuri de aşteptare la rând, unul cuviincios şi de fel agitat.

Urcăm spre acest tărâm al făgăduinţelor pe scările cu rotocoale largi şi înclinări domoale, pe unde urcau şi coborau odinioară caii grajdurilor papale. Odată ajunşi la primul nivel te izbeşte puternica impresie că plăsmuirile lui Matisse au în textura lor compoziţională ceva din fugoasa şi minunata cabrare a siluetelor cabaline în trop sau galop. Au fost aduse aici la Roma, la Scuderia Quirinale, spre a fi privite 100 de lucrări ale marelui pictor francez. Sunt opere aflate în colecţiile unor importante muzee ale lumii, majoritatea provenind de la Muzeul "Puşkin" din Moscova şi de Ermitajul Sankt Petersburgului. Aceste două pinacoteci deţin cele mai multe dintre creaţiile lui Matisse, "figura cea mai caracteristică, cea mai importantă, cea mai coerentă a artei franceze a secolului al XX-lea", potrivit afirmaţiei criticului şi memorialistului de autoritate al Franţei, Jaques Lassaigne. Expoziţia de la Galeria Quirinale vine să demonstreze într-un mod original şi convingător această aserţiune ce poate părea la prima vedere puţin excesivă. Fovistul de stirpe rară, care a fost francezul Henri Matisse, e un caz aparte în această mişcare numită de un critic în 1905, la Salonul Independenţilor "cuşca fiarelor sălbatice".

Aidoma camarazilor săi de baricadă, Derain, Dufy, Braque, Rouault, Matisse a mizat în acel moment al creaţie sale pe atuul culorii, conferindu-i intensitate atât în tonurile viguroase, cât şi în cele stinse. Se producea prin această abordare o biciuire a culorii, ce parcă rănea ochiul privitorului şi lăsa senzaţie de furie cromatică. Matisse credea cu tărie că artistul trebuie să contrarieze instinctul, să fie grădinarul care taie crengile unui arbore pentru ca acesta să renască şi mai frumos. "Fiarele din cuşcă" odată slobozite în lume şi-au urmat fiecare drumul. Derain şi Braque au îmbrăţişat cubismul, combătut de Matisse. El, alături de Dufy, a rămas credincios curentului fov. Lor li s-a alăturat Vlaminck, Friesz şi Van Dongen. Dar Matisse va evolua pe traiectorii nebănuite, ceea ce face dificilă încadrarea sa într-o direcţie anume. Păstrând legătura ombilicala cu fovismul, artistul s-a manifestat ca un factor de echilibru. A găsit acea cumpănire atât de necesară între soluţiile radicale promovate de avangardă, a cărei parte era, şi marea tradiţie figurativă de la Rafael la Renoir, lucru revelat grăitor de expoziţia de Scuderia Quirinale, asupra căror vom stărui într-un număr viitor.

sursa foto: culturaeculture.it