Mereu am scris despre viaţa mea (I)

Constantin Mănuţă nu a fost un răsfăţat al criticii de întâmpinare; prezent sporadic în publicaţiile ieşene din urmă cu treizeci de ani, a tipărit cincisprezece cărţi de poezie, începând, abia după 1990, cu „Din toate rănile sufletului” şi „Orele umbrei”, continuând cu „La răsărit de cuvânt”, „Steaua de cucută”, „Instanţă grea”, „Zidit în zbor”, „Crucea viscolită”, „Înzăpezit sihastru”, „Melancolie de stea”, „Cocor de fum”, „Taina din rană”, „Fior târziu”, „Nelinişti astrale”, „Privirea înserării”, „Nepoţii de dor”: din substanţa acestor cărţi, poetul a construit o antologie de autor, „Fragedul contur”, care oferă profilul complet al poeziei sale. Unele volume au fost comentate, altele au trecut aproape în tăcere spre rafturile bibliotecilor; Constantin Mănuţă pare a se fi refugiat între prietenii cărora le-a spus poemele după ce le va fi ascultat pe ale acelora, la Corso sau prin redacţii, de exemplu, oriunde într-un Iaşi al tuturor speranţelor şi surpărilor poetului pentru că, iată, majoritatea celor evocaţi în dedicaţii sau în versuri – Emilian Marcu, Daniel Lascu, George Mărgărit, Ion Boroda, Ion Chiriac, Marinică Popescu, Vasile Filip, Ioanid Romanescu - s-a înălţat în stele căzătoare: „Prietenii mei s-au izolat în vis/ Plecarea lor în stele căzătoare;/ E semnul blând al florii de cais/ De-ai ocroti c-o gravă acuzare.../ Privesc mereu prin amintirea de acasă/ Şi mă loveşte iarna foarte grea;/ Ei nu mai ştiu durerea ce m-apasă/ În fiecare noapte-i văd în altă stea.../ Aş vrea acum să mă-ntorc în vreme/ Să nu-i mai fie cărnii mele frig;/ La Barul Corso, bând licori viclene/ Nu ştiam cum pe nume să-i strig.../ Prietenii mei au plecat în vis/ Chiar de-au făcut noian de jurăminte;/ Ne-om întâlni aşa cum am promis/ În altă eră-n foamea din cuvinte...” („Barul Corso”). Între prieteni si în memoria lor, Constantin Mănuţă scrie poezie într-o cadenţă bine controlată a versului, ştie să versifice, şi nu-i puţin lucrul acesta, caută, înainte de toate, muzicalitatea, cântecul, dar şi interogaţia activă adresată lumii şi sinelui; Constantin Mănuţă este un orfic, un elegiac, un poet al melancoliei din toamnele când „sunt jefuite speranţele” şi al spaimelor din ierni de apocalipsă: „Aşa o iarnă n-am mai întâlnit/ Îngheaţă-n mine-un bulgăre de jar;/ E ger în stele, în cer… la infinit/ Tremură de frig şi ziua-n calendar.../ Se crapă pietrele şi noaptea e geroasă/ A îngheţat chiar Marea Neagră şi albastră;/ Nu pot în cer să îmi zidesc o casă/ Simt sufletul cum zboară pe fereastră!/ Nu sunt aceleaşi ninsori de altădată/ Ca-n vremea sfântă a Copilăriei mele;/ Toată natura în zare se dilată/ Pasărea măiastră a îngheţat în stele.../ La gura sobei, m-aş întoarce-n sat/ De amintiri cuprins, de cugetare amară;/ Străbunii mei în iarnă au plecat/ Îmi face satul moartea mai uşoară?” („Iarna apocaliptică”). suntem departe de lumina şi veselia pastelului de altădată; fiinţa e în surpare, până şi amintirea vârstei de aur din illo tempore se năruie în universul care „se înnoptează”: Nordul nu mai e mister, ci un loc îngheţat, pierdere, retragere în mineral, un timp când îngerii mor pe la schituri: „Presimt că va veni un timp/ când Universul se va înnopta;/ Va curge-n fiecare ghimp/ Roşie apa dintr-o stea.../ Timpul acesta e pe-aproape/ În jocul fulgilor de nea:/ Și alt pământ va răsări din ape/ Din ceruri luna va cădea?/ Ce se-ntâmplă, Doamne, pe pământ/ Păsările s-au topit în zbor;/ Nu mai adie nici un fel de vânt/ Îngerii pe la schituri mor?/ Presimt că va veni un timp,/ Un timp de false teoreme;/ Dar ce spun eu... ce anotimp/ Învie Moartea mai devreme?” („Presimţire”).

Toată poezia lui Constantin Mănuţă structurează ceea ce aş numi o autobiografie lirică, căutată în memoria „vechiului tablou”, cu evocarea părinţilor şi a casei copilăriei, arsă, din „satul meu, Mogoşeşti de Iaşi"; toate simbolurile ascensionale dintr-un volum precum „Zidit în zbor” sunt ale unui zbor între teluric şi înalt, care caută „icoanele” părinţilor în efigia timpului trecut: „Biata mamă a murit demult/ Spini de durere mi-au crescut pe faţă:/ Pădurea toată parcă a născut/ Boabe de lacrimi înflorite-n ceaţă./ În zori mă bate cu asprime gândul/ N-am fost în stare binele să-l caut:/ Sunetul pribeag adesea ascultându-l/ Răsună vag în cântecul de flaut./ Mă recunoaşte floarea înnoptată/ Întreaga durere care m-a învins:/ Nu pot să dau pe lume o erată/ Doi îngeri negri în părinţi au nins?/ Cade din cer emoţia primară/ Azurul blând nemuritor pe creste;/ În locul mamei pasărea amară/ Aprinde cerul cu o nouă veste?/ Cum să adun iubirea în pleoape/ Nu am ştiut că viaţa e un vis;/ Tatăl meu m-a dezlegat de ape/ Și tot pământul a rămas deschis.../ Biata mamă a plecat departe/ În efigia timpului trecut;/ Rămâne dorul înserat în carte/ Semn că în arbori luna a zăcut?” („Dor de părinţi”). Poemele nu rămân, însă, doar la acest prim nivel al evocării sau, cu vorba lui Gala Galaction, al rechemării figurilor din trecut pentru că lirismul primeşte o vizibilă detentă metafizică în ceea ce aş numi o poetică a departelui; zariştea lui Blaga, zarea, departele care se identifică, încă de la volumele de început, cu „dealul meu de vise” („Soarele din mine”), cu schitul din deal (1), cu seva altui plai („31 mai 2001”) ori cu frunzele de fagi („zarea-i aburită-n frunzele de fagi”, scrie poetul în „Incolor e cerul”), cautând „steaua primăverii”, „viaţa la gerunziu”, în durativ, într-o procesiune niciodată încheiată şi într-o „perpetuă copilărie”, sperând în evadarea din capcanele timpului: departele e al florilor de ceaţă, al iubitei din vis, al aripei îngerului adiind într-o „vale de îngeri”: e un tărâm de dincolo de lume şi de dincoace de visul poetului: „Aş vrea să fiu într-un loc uitat/ Să ningă numai teii înfloriţi?/ Sufletul din mine să se facă sat/ Şi noi să fim de tei înzăpeziţi.../ Glasul inimii vara să-l ascult/ Viaţa mea coruptă şi confuză;/ Să fii iubirea noastră de demult/ Păsările mari să învie o meduză.../ Nimeni nu ştie cine e de vină/ Tu ai muşcat din mărul auriu?/ Luna în cristale frânge în lumină/ Aceiaşi nori născut-au un pustiu?/ Aş vrea să plec pe un tărâm departe/ Unde nu-i dor şi nici uitare este:/ Aş vrea să-ţi fiu inelul dintr-o carte/ Tu să mă cerni prin gene din poveste...” („Aş vrea”).

Va urma...