Minunatul chip al pământului (II)

 Întunericul cade repede şi n-apucăm să vedem mare lucru din goana maşinii ce ne duce la hotelul Samarkand. Automobilele zbârnâie, trecând fără încetare unele pe lângă altele. E sâmbăta seara şi oamenii se grăbesc spre casă, sau către locurile de petrecere. Siluetele construcţiilor pe lângă care trecem sunt la fel ca cele din oricare centru urban al lumii. Monumentele, celebrele monumente ale Samarkandului, nici nu se bănuiesc. N-avem norocul unei nopţi cu lună. Hotelul Samarkand are modernitatea şi confortul obişnuit al unor asemenea clădiri din ziua de astăzi. Toate graiurile pământului se încalecă aici. Sunt călătorii veniţi din cuprinderea lumii, flămânzi să vadă, sau să spună „am văzut”.

Dezmeticindu-ne din ameţeala călătoriei, ne conectăm treptat, treptat, la pulsul oraşului. Acea nervozitate, acel ritm sangvin, care mi se păruse că-l desluşisem din mersul maşinii, lipsesc cu desăvârşire. Viaţa curge ca în orice aşezare de provincie. Trecători rari, preocupaţi să se întoarcă cât mai repede acasă, pustietate pe stradă şi veselie de cheflii în restaurante. Doar în copacii uriaşi din jurul hotelului este o viermuială dementă. Miile şi miile de ciori nu şi-au găsit culcuş şi astâmpăr. Curând însă se va auzi doar foşnetul uşor al frunzelor ce continuă să cadă. Mă trezesc când abia se mijeşte de ziuă. O infernală, asurzitoare maree de croncănituri!

Miile, zecile de mii de ciori pornesc spre câmpurile oazei Zeravşan. Cohorte acoperă cu un cortel negru oraşul. Păsările lui Hichkock. Se lasă noaptea peste Samarkand. Şi din nou, peste scurt timp, se dezghioacă lumina dimineţii. Clădirile cele vechi ale Samarkandului, cu turlele verzi, ies parcă din apele Septentrionului. Cupola Mausoleului lui Tamerlan pare însăşi roata de foc a soarelui.

Samarkandul a celebrat 2500 de ani de existenţă în 1970. Două milenii şi jumătate de înflorire a unei civilizaţii originale şi eclatante, totodată. Asta şi stârnea pofta nesăţioasă a barbarilor. Oraşul a fost trecut prin foc şi sabie în atâtea şi atâtea rânduri. Genghis Han l-a ras pur şi simplu de pe faţa pământului. Samarkandul era situat atunci pe colina Afrasiyab. Dar viaţa oraşului nu fusese curmată, deşi cruzii lui cuceritori avuseseră această orgolioasă iluzie. Ca un izvor ţâşnind dintr-o vână viguroasă, pe care nimic nu e în stare să o oprească, Samarkandul renăscuse cu o şi mai mare putere.

Paradoxal, aceia care aveau să-i dea noua strălucire au fost tocmai urmaşii urzitorilor pieiri. Zidurile se pot nărui, neantul le înghite până la urmă, dar cărţile, prin învăţătura lor, sunt nemuritoare, credea Ulug Beg. În vremurile acelea la Samarkand s-au înălţat cu grandoare moschei, palate, dar şi mederse, (universităţi). După pustiitoarea năvălire a lui Genghis Han n-a mai rămas decât pământul dogorind ca un fier abia scos din cuptorul de topire. Locuitorii Samarkandului, atâţia câţi supravieţuiseră, au părăsit Afrasyab, coborând pe un platou unde vânturile uscate şi fierbinţi ale Asiei Centrale nu mai suflau cu atâta înverşunare. Timpul a măcinat ruinele acoperindu-le cu giulgiul orange al loessului colinei. Pământ sterp, unde nici ierburile cele mai puţin însetate nu creşteau. Prin 1870, 1880, pasionaţii de arheologie au început săpături pentru a scoate la lumină ceea ce se bănuia a fi vestigiile unei mari civilizaţii. În anii 20 ai secolului nostru, şi mai ales din 1960, un serviciu special al Institutului de Arheologie al Academiei de Ştiinţe din Uzbekistan a iniţiat un program complex de cercetare a colinei Afrasiyab, dând la iveală desenul unui oraş în care arta ajunsese la un rafinament elenistic. În picturile, reprezentând cortegii de nuntă, se îngemănează elementele realului cu cele fantastice şi simbolice într-un chip organic, propriu marii arte.

Colina Afrasiyab. Solul e ros de vânturile aspre ale pustiurilor din Asia Centrală. Întinderea tatuată seamănă cu un câmp plin de tranşee. Dezolanta privelişte a unei vieţi fără întoarcere a acestui atât de pârjolit perimetru. Culoarea turcoaz a ceramicii vechiului Samarkand pare a unei pajişti de iarbă crudă. Aşa îţi apar vestigiile adăpostite într-un muzeu situat pe colina unde a trecut cândva lava distrugătoare a hoardelor lui Genghis Han, călcând totul sub copitele cailor sălbatici. Afrasiyabul continuă să fascineze. Oamenii bat drum până aici, calcă ţărâna caldă, mânaţi de acea curiozitate, ce se iscă pretutindeni, acolo unde a fost cândva vieţuire omenească aparte. (Va urma)

Sursa foto: wikimedia.org