Minunatul chip al pământului (IV)

 Intri la Şah I Zindeh şi nu te încearcă nici măcar părelnic senzaţia că ai trecut de poarta unui cimitir. Întâi şi întâi izbitoare nu e doar monumentalitatea şi somptuozitatea,ci impresia de dezlănţuire vegetală, cu atât mai puternică, cu cât jur împrejur solul e lipsit de vegetaţie, ars de soare şi lovit de vântoase ucigătoare. Nesfârşite brocarturi acoperă cupole, pereţi. Doar pe uliţe piatra e a drumurilor romane şi sună a gol, a pustiu şi a tristeţe.

 Comparaţia cu Piramidele faraonilor se naşte vrând, nevrând. Dar este un alt fel de frumuseţe. Somptuozitatea se află la vedere. Împăraţii acestor locuri nu şi-au zidit munţi pentru a se îngropa cu podoabe de preţ în măruntaiele lor. Au dat pietrei strălucirea mătăsurilor rare din care-şi alcătuiau corturile şi-n vreme de pace şi de război. Primul dintre cei în-mormântaţi, pare, potrivit legendei, să nu-şi fi dormit somnul de veci în mausoleul ce-i fusese hărăzit. Era pe la sfârşitul secolului al VIII-lea şi Rasim Ibn Abbas,vărul profetului Mahomed, fusese ucis mişeleşte în cursul unei lupte. Legenda spune că n-a murit. Şi-a luat capul în mâini şi a coborât într-o fântână, unde trăieşte şi astăzi în fericire şi pace. I s-a spus Regele Viu, Şah I Zindeh.

O istorie ca atâtea altele, iscată într-o lume înclinată spre poveste,poveştile celor „1001 de nopţi”. Legende care continuă să fascineze şi astăzi şi sub ispita cărora, mai în glumă, mai în serios, cad încă trecătorii de aici şi de aiurea prin oraşul mort Şah I. Zindeh. Există credinţa că dacă urci scările de la intrare şi, păşind, numărul paşilor e fără soţ, eşti păcătos, iar cu soţ, fără prihană. Oameni în toată firea, cu picioarele pe pământ, gravi, pătrunşi de însemnătatea momentului, sau arborând o mină veselă, adevărată sau de împrumut, urcă şi coboară, numără,tot numără,vor cu dinadinsul să fie nepăcătoşi. Ne lăsăm, conştienţi sau nu, duşi de năluci. Pentru o clipă măcar. Dulci sau amare amăgiri.Ca şi cele ale oamenilor, care au râvnit la fastuoasele mausolee. O fărâmă de timp măcar până şi pe cei mai cruzi dintre cuceritori i-a fulgerat perspectiva sfârşitului propriu. De asta poate nu au călcat în picioare mausoleele. Dar cariile timpului umblă prin piatra zidurilor. Frumuseţea lor, frumuseţea artei, le-a salvat şi le salvează de la pieire. Costurile nu mai contează. Sunt doar minunile omenirii. Asta îi şi aduce aici pe atâţia dintre oamenii planetei. Nu străbat distanţele doar ca să afle de sunt sau nu păcătoşi. O ştiu ei prea bine. Vin aici pentru a se împărtăşi, pentru a se bucura de frumuseţe.
Dar câte nu mai sunt de văzut la Samarkand, Muzeul Istoriei Culturii şi Artelor Popoarelor din Uzbekistan, un Ermitaj al Asiei Centrale, Reghistanul, adică vechea piaţă de nisip, unde, ca pe o plajă, apar întruchipările de corali ale vechilor mederse şi ale moscheilor princiare, Gur-Emirul, mormântul Emirului, necropola dinastiei Timurizilor.

Nu lipsesc pietrele preţioase, dar domneşte o simplitate mai potrivită cu aceia care au fost îngropaţi aici. În 1941 lespedea grea a fost ridicată de pe mormântul Timurizilor. S-au risipit şi unele din ultimele mistere ce mai învăluiau existenţa acestor legendare figuri ale istoriei. S-a confirmat într-adevăr că Timur a fost şchiop şi că lui Ulug Beg i s-a tăiat capul. Antropologul Gherasimov a reconstituit, pornind de la tigvele găsite în mormânt, chipurile Timurizilor.

Ziua se apropie de sfârşit însă. Stolurile de ciori se întorc la culcuşul de noapte, în copacii din centru, lângă hotelul Samarkand. Lumina capătă reflexele crepusculare şi aerul cald are încă moliciunea blănii de jder. În Bazar e o tăcere asemănătoare cu aceea în care se aud izvoarele. Viaţa palpită în berării şi restaurante, pe la porţi, prin curţi, acolo unde mai supravieţuiesc vechile case uzbece. O originală coexistenţă a noului cu tradiţionalele obiceiuri şi mentalităţi orientale te frapează la Samarkand mai mult decât la Taşkent. Vestimentaţie, vorbire, comportament, în general. Umbra Emirului e mai puternică şi mai atotstăpânitoare, deşi oraşul şi oamenii lui sunt ai acestui secol. Un secol însă venind din cele trecute, ieşind din cămaşa lor. Punţile nu se pot surpa. Mai ales aici, unde spiritul a înflorit cândva ca în Elada. La acestea mă gândesc, părându-mi rău că timpul s-a dus atât de repede şi în curând ne vom sui în avion, zburând către Nord, lăsând în urmă minunile Samarkandului, miraculoasa şi blânda toamnă târzie a sfârşitului de noiembrie.