Mituri ale culturii româneşti

Prietenia dintre Eminescu şi Creangă, care poate fi şi chiar a fost comparată cu altele, celebre – bunăoară cu cea dintre Goethe şi Schiller – a devenit un mit cultural al nostru asemenea mitului iubirii ai cărui protagonişti sunt Eminescu şi Veronica Micle. Despre această mare iubire s-a făcut multă vorbire şi uneori s-a eşuat în zona speculaţiei, a răutăţii şi chiar a misoginismului. S-a spus şi că Eminescu nu a avut parte de iubirea pe care ar fi meritat-o. Citesc în jurnalul eruditului cărturar şi gânditor bucovinean Traian Chelariu, modelul lui Marin Preda pentru personajul din „Cel mai iubit dintre pământeni” – Victor Petrini, această însemnare: „În afară de mamă, care are o rară distincţie şi duioşie în fizionomia cunoscută din fotografia păstrată, Eminescu nu a avut în jurul său femei care să-l promoveze sufleteşte. Diferitele Eufrosine din prima adolescenţă au fost, se pare, marfă de bâlci; Veronica Micle – o femeiuşcă; Harieta, ca soră – geloasă ca o îndrăgostită fără nădejde, şi Mite a cochetat în mod distins, deşi nu mai puţin lucid, deci vinovat, cu ispita de a fi în atenţia unui poet despre care i se spusese că este un mare poet; însă doamnele gen Emilian nu i-ar fi putut produce decât scârbă. Eminescu confirmă adevărul că situaţiile şi femeile nu sunt just împărţite. Şi totuşi, toate femeile acestea s-au ridicat în spiritual, sau s-ar fi putut ridica în spiritual prin Eminescu, chiar dacă s-ar fi găsit şi în mocirlă”.
S-a ridicat în spiritual „femeiuşca” Veronica, cu „naturala ei deşteptăciune”, cu „frumuseţea şi vocea ei de mezzo-soprană”, cum o caracterizează şi Nicolae Manolescu în „Istoria critică…”, sau a ratat şansa unei asemenea ascensiuni?! Traian Chelariu nu se pronunţă. Şi, în definitiv, nici nu importă răspunsul, altminteri greu de dat, la întrebarea iscată, atâta vreme cât mitul iubirii Eminescu–Veronica Micle se dovedeşte a fi de neclintit.
La rândul său, scânteietorul Petre Pandrea - „psiholog pătimaş, fizionomist, caracterolog, moralist şi filozof inhibat”, cum singur se descrie – în „Memoriile mandarinului valah”, îşi exprimă admiraţia, contrazicându-l parcă pe Traian Chelariu, pentru femeile din viaţa lui Eminescu „selecţionate pe latura poeziei, cum au fost Veronica Micle, Cleopatra Poenaru sau suava Mite, cea atât de albă ca o floare de cireş…”.
Dar prietenia marelui poet cu Ion Creangă?! Într-un admirabil eseu, George Bălăiţă observa cu subtilitate că humuleşteanul trăind în bojdeuca sa din „mahalaua celestă” a Ţicăului n-a suferit de inadaptare sau de singurătate, dar de lipsa lui Eminescu da. O atestă scrisorile pe care Creangă i le expedia providenţialului său Prieten plecat la Bucureşti. Ele sunt literalmente tulburătoare şi nu se aseamănă cu nimic altceva ce ţine de genul epistolar în cultura noastră. Au fost editate târziu. Le citim şi le recitim cu emoţie şi, cum ar spune Lovinescu, cu religiozitate, dar şi cu regretul de a nu şti ce i-a răspuns lui Creangă, dacă i-a răspuns, congenialul său adresant, chiar dacă Eminescu nu a avut talent epistolar. De altfel, a şi mărturisit că nici nu-l interesa genul.
Vorbind despre prietenia Eminescu-Creangă, mi se pare firesc să reevoc unul din momentele ei emblematice. Ion Creangă află din ziare că a murit Eminescu abia în ziua de 18 iunie 1989. Este el însuşi foarte bolnav şi, oricum, nu mai are timp să ajungă la Bucureşti pentru a-l petrece pe ultimul drum pe cel al cărui „nume va trăi cât veacurile”, cum profeţea cu doar câteva zile înainte într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi. La aflarea veştii, Creangă deschide volumul de „Poesii” (ediţia Maiorescu) şi îl reciteşte de la prima la ultima pagină, plângând. Obosit, epuizat sufleteşte, adoarme apoi cu capul pe „măiastra carte”.
Se întâmplă ca, de câţiva ani, să locuiesc la doi paşi de „mahalaua celestă” a Ţicăului. Străbat adeseori vechea cale a Sărăriei şi trec prin apropierea Bojdeucii, primul muzeu memorial din România. De fiecare dată îmi vine în minte şi retrăiesc cu puterile mele acel moment sfâşietor care pe noi, ca români, ar trebui să ne înnobileze. Dar când mă uit în jur şi văd cum arată astăzi ţara lui Eminescu şi a lui Creangă, istoria, limba şi cultura ei, am sentimentul că nu-l merităm! Nu merităm acel moment şi nu suntem demni de miturile cu care ei ne-au îmbogăţit cultura şi spiritualitatea.