Morala lui Esop

Este imposibil să faci cu totul abstracţie de persoana și biografia unui autor cu care te întâlneşti pe stradă, îl citeşti în ziare, îl vezi în diverse împrejurări, aparține unui timp care este și al tău. Fatalmente îi citeşti cărţile urmărit de imaginea sa întreagă. Cu ani în urmă, Eugen Simion mărturisea într-o cronică la o carte a lui Adrian Păunescu că a parcurs-o având dinainte omul. Și asta fiindcă poetul amintit ar fi fost – observa Eugen Simion – „un caz, într-adevăr, elocvent, în care existenţa premerge creaţia, biografia asumă şi condiţionează poezia”.

E adevărat, comportamentul scriitorului, atitudinea şi demersurile sale de dincolo de „masa de lucru” nu ne pot lăsa indiferenţi. După cum nu-l poate lăsa indiferent nici pe scriitorul comentat. Sunt bine cunoscute opiniile lui Cehov despre critică, al cărei rol nu-l nega, dar pe care mai degrabă o ignora. El îi scria odată lui Gorki că nu a dat atenţie comentariilor care îl priveau decât atunci când un critic i-a prevestit că o să moară beat într-un şanţ. A existat însă şi un moment în care a reacţionat vehement: când a fost acuzat că e lipsit de principii. Peste asta însă Cehov un a putut trece, fiindcă era lezată grav fiinţa sa morală. Sadoveanu, tânăr, a reacţionat într-un alt mod la comentariile imunde ale unui critic care credea a fi depistat în primele sale cărţi un pericol moral. Marele scriitor şi-a ridicat privirea albastră spre zări şi, din acel moment, nu l-a mai interesat ce spun criticii despre el. Cu excepţia lui Ibrăileanu, a lui Ralea şi a lui Călinescu.

Procurorii literari postdecembrişti au luat la ţintă cu predilecţie tocmai valorile consacrate, marile personalităţi trecute mai demult sau mai recent în lumea de dincolo şi îndeosebi biografiile acestora pe care le-au supus rechizitoriului de pe poziţiile „moralităţii”. Procurorii, dar şi detractorii. Cine se ocupă de respingerea plevuştii este un detractor aşa-zicând fără vocaţie, un impostor, un uzurpator de „demnităţi”. Statutul de detractor autentic, scria criticul Alexandru Dobrescu într-un admirabil eseu, presupune să-i împroşti cu noroi pe Eminescu, pe Sadoveanu, pe Arghezi, pe Călinescu, adică pe cei intraţi în conştiinţa colectivă. În „Jurnalul” său, Paul Goma îi face proces lui Thomas Mann, căruia – vezi doamne! – i-au trebuit „trei ani încheiaţi ca să dea o declaraţie publică împotriva regimului naţional-socialist, cel care îl alungase din ţară, la urma urmei”. Acuzându-l apoi pe marele scritor german de „ticăloşii”, Paul Goma merge până acolo încât vorbeşte de „imensa, cubica prostie nemţească”. În viziunea „obstinatului” disident basarabean, Thomas Mann ar fi făcut în anii '50 dovada „unui om foarte, foarte prost”. Şi structural imoral. Este incriminat, între altele, un fragment dintr-o scrisoare a autorului „Morţii la Veneţia”, adresată unui jurnalist suedez: „Vorbiţi prea mult despre libertăţile politice şi civice acordate poporului din zona germană de Vest – şi uitaţi să spuneţi ce folosinţă se dă acestor drepturi: o folosinţă neruşinată. Statul autoritar popular are părţile sale neplăcute, dar aduce această binefacere: prostia şi neruşinarea sunt puse cu botul pe labe”.

Cine ar cuteza să afirme că această observație a lui Thomas Mann este imorală?! Numai într-un singur caz marele scriitor ar putea fi acuzat de imoralitate: în cazul în care nu ar fi fost sincer când o exprima. Dar era Thomas Mann nesincer – în primul rând cu el însuşi – atunci când îi comunica ziaristului suedez opinia sa? Întâmplarea face ca în cele aproape trei pagini din „Jurnal” în care Goma îl pune la zid pe Goethe-bis, cum îl numeşte el cu joasă ironie pe Thomas Mann, să vină vorba şi de Dostoievski. Or, tocmai Dostoievski este cel ce postula: „Cel mai profitabil: să fii om cinstit!” Or, a fi cinstit nu înseamnă neapărat a fi partinic sau disident. Şi cu atât mai puţin a fi de aceeaşi părere, şi încă avant la lettre, cu cineva, în cazul de față Paul Goma.

Într-un interviu apărut în suplimentul literar al unui cotidian scriitorul şi cunoscutul ziarist de la fosta „Voce a Americii”, Andrei Brezianu, răspunzând la întrebarea Iolandei Malamen: ce a pierdut scriitorul român după '89?, făcea o observaţie referitoare la „retortele cele mai gingaşe ale laboratorului de creaţie” al acestuia. Citându-l pe Borges, Andrei Brezianu subscrie la o idee a autorului „Istoriei eternităţii” şi „Bibliotecii Babel” şi subliniază: „Cenzura stimulează capacitatea scriitorului de a scrie ingenios şi de a crea universuri ficţionale elaborate măiestrit. Spunerea directă şi rectilinie pretinde celui care scrie un dar de natură diferită, mai puţin incitant decât darul cu totul aparte al artistului care-şi făureşte rostirea sub presiune. După '89, scriitorul român a pierdut, cred, această componentă a laboratorului său, cea care a permis multora să cizeleze proze de impact artistic şi ideatic major folosind parabola, alegoria, maniera esopică şi fabula”.

Răspunsul lui Andrei Brezianu mi-a reamintit de ceea ce scria Mircea Iorgulescu despre „stereotipurile răsuflate”, cum le numea el, din presa culturală de după 1990, între care şi cel privind esopismul literaturii române sub comunism. El ar fi un simptom major al laşităţii scriitorului. Acesta nu a avut curajul să scrie opere, horibile dictu, militante, cu mesaj anticomunist clar, deschis, nu folosind, nenorocitul de el, metafora, alegoria, simbolul etc. Şi încă, mai grav, cu talent! Similitudinea cu ceea ce le reproşau şi îi puneau uneori la zid pe scriitori satrapii culturii române în „obsedantul deceniu” este frapantă. Atunci i se cerea literaturii militantism antiimperialist, antiburghez, mesaj revoluţionar ş.a.m.d., acestea fiind criterii exclusive de valorizare. Criteriul ideologic se substituia celui estetic. Mircea Iorgulescu a polemizat cu cei ce susţin – cu sau fără convingere – că esopismul, termen uzitat de altfel abuziv şi inadecvat, ar fi minat literatura română scrisă timp de aproape o jumătate de secol. Într-o cronică la cartea lui Cornel Ungureanu – „Mitteleuropa periferiilor”, Mircea Iorgulescu reamintea: „Esopismul, scrisul pe dedesubt, învăluit, nu au fost străine în toţi acei ani (e vorba de deceniile de dinainte de 1990 – nota mea) nici criticii şi eseisticii literare; ar fi însă o mare naivitate să se creadă că n-ar fi reprezentat decât penibile formule de supravieţuire, revolte în genunchi, de ridiculizat astăzi; şi poate n-ar trebui să se uite că uciderea lui Esop de către locuitorii din Delfi a fost groaznic pedepsită de zei. Fiindcă nu există literatură unde nu există penumbră, fabulă şi subînţeles. Alungarea lui Esop echivalează, voit sau nu, cu alungarea literaturii”.

Altfel spus, esopismul nu numai că nu a subminat literatura română, dar a salvat-o de la expulzarea din Cetate.