O lume de mişcătoare suflete moarte

Ca unul care cunosc destul de bine atmosfera „micului Paris”, un clişeu penibil, şi mentalitatea bucureşteanului, mai vechi sau mai recent, m-am întrebat adeseori: de unde această trufie la nişte români, mai mult sau mai puţin, iar, ca europeni, oricum rău plasaţi, destui dintre ei şi riguros agramaţi (cu memorabila expresie a ardeleanului Emil Hurezeanu), dacă ar fi să amintesc fie şi numai clasicul, neclintitul dezacord între subiect şi predicat, practicat cu nonşalanţă chiar şi de unii cu o licenţă sau mai multe ori cu unul sau mai multe doctorate?! Nu credeam, însă, că Bucureştiul, ca peisaj uman în primul rând, arată aşa cum ni se dezvăluie în cartea poetului şi prozatorului Ion Lazu – „Odiseea plăcilor memoriale”. Am citit-o la recomandarea expresă a colegei şi prietenei mele, Magda Ursache – dânsa mi-a şi împrumutat-o -, dar incitat şi de un pios editorial al lui Nicolae Manolescu. Ţinând un jurnal, unul de campanie ori, mai bine zis, un jurnal de bord, dacă intrăm, şi trebuie să intrăm, în logica aventurii autorului, ca şi în cea a titlului cărţii, Ion Lazu a scris, în fond, un roman de început de veac XXI în Bucureşti, de fapt, date fiind mobilul şi scopul „odiseei” lui, un roman sui generis al Bucureştiului de ieri şi de azi, dar şi al istoriei şi vieţii literare de ieri şi de azi. La sfârşitul lecturii, am avut sentimentul că străbătusem un imens cimitir, însă nu un cimitir obişnuit, cu morminte şi nelipsitele însemne funerare, ci unul aproape indefinibil, în care tocmai se amplasează plăci memoriale şi unde viaţa şi moartea îşi fac şicane, se sabotează reciproc. O lume de mişcătoare suflete moarte sau aflate doar în agonie. Sigur, scriitorii şi artiştii, literatura şi arta nu mai reprezintă ceea ce reprezentau acum câteva decenii. Totuşi, să locuieşti în acelaşi imobil şi uneori la aceeaşi scară de bloc sau în aceeaşi curte cu un scriitor, cu un artist, şi să nu ştii măcar că aţi fost colocatari, să te împotriveşti punerii unei plăci memoriale care să marcheze şi să informeze că acolo a trăit cutare romancier, poet sau dramaturg, unii „de manual”, cum zice Ion Lazu, fapt ce ar trebui, dimpotrivă, să te onoreze şi să te facă să te simţi om, este cât se poate de dezolant. Cât priveşte insolenţa de a-l judeca în postumitate, tu, ca simplu cetăţean, pe un creator pentru că ar fi fost afemeiat, beţiv, plagiator etc., şi că de aceea n-ar merita nici măcar o biată placă memorială, e de-a dreptul intolerabilă. Până şi Stalin l-a trimis la plimbare pe un ditamai secretar al PCUS, când acesta i-a raportat că scriitorii sunt beţivi, curvari, nesupuşi partidului, replicându-i: eu alţi scriitori nu am! Prin cartea lui Ion Lazu se perindă o întreagă lume de intelectuali şi pseudointelectuali blazaţi, de ţaţe de mahala care stau totuşi în zone centrale ale capitalei, de resentimentari intratabili, de ignoranţi, de figuri care de care mai stranii ce se ascund sau vorbesc, atunci când catadicsesc să vorbească cu un Ulise, născut în Basarabia plină de grâne, de vii şi de dor şi pornit pe mijloacele de transport în comun, prin arşiţă, frig şi ploaie, pentru a-i „nemuri” pe slujitorii cuvântului românesc, din spatele uşilor închise sau cel mult întredeschise. Dacă acceptă cât de cât să comunice încep să facă rechizitorii, adesea total neîntemeiate sau bazate pe bârfă şi zvonuri. Să nu rămâi fascinat că într-o lume ca aceasta mai apare, ca o răsplată, câte „o cadră de femeie”, câte o soţie devotată ce se bucură şi nu ştie cum să mulţumească pentru că, după atâtea zeci de ani de la moartea bărbatului vieţii ei, care a făcut ceva pentru cultura şi literatura acestei ţări, nu a fost uitat şi, iată, cineva s-a gândit să pună o placă în memoria sa! Scriu despre „Odiseea plăcilor memoriale”, apărută la Editura Biblioteca Bucureştilor - o editură din păcate absentă din vitrinele librăriilor!!! – având proaspete în minte cele văzute într-o în Spania. La Madrid, am trecut de câteva ori pe o stradă veche, pietruită – Calle de las Huertas, pe româneşte: Strada Grădinilor - ce coboară dintr-o importantă piaţă (Sfânta Ana) în bulevardul pe care este situat faimosul muzeu Prado. O stradă ce evocă veacuri de istorie şi cultură, într-o zonă numită Barrio de las Letras (Cartierul Literaturii) de care se leagă biografia şi opera unor mari scriitori din Secolul de Aur spaniol, ca şi din cel romantic. Un cartier unde se află şi impozanta Casă, astăzi muzeu, Lope de Vega. Trecătorii care străbat pietonala cale pot citi, încrustate în caldarâm cu caractere vizibile, aurite, texte reprezentative din operele scriitorilor care au locuit cândva acolo: un poem, un fragment de proză, o reflecţie etc. Madrilenii, turiştii veniţi de pe alte meridiane se opresc şi iau cunoştinţă ori îşi rememorează, de pildă, versuri de Quevedo, Góngora, Bécquer ori José Zorrilla, acesta cu un fragment din celebra variantă romantică a mitului lui Don Juan. La Alcalá de Henares, muzeul memorial din Casa Cervantes unde, între altele, sunt păstrate şi expuse toate ediţiile operei cervantine apărute de-a lungul a peste patru secole, repovesteşte tulburător viaţa şi faptele creatorului lui Don Quijote şi al lui Sancho Panza. Din bronzul ansamblului sculptural amplasat la intrare, cei doi eroi reprezentativi pentru întreaga umanitate te întâmpină pentru a te pregăti parcă de contactul cu universul celui care a scris cea mai tristă carte din lume. O carte pe care – ne stătuieşte Dostoievski – fiecare ar trebui s-o aibă asupra sa la Judecata de Apoi. În fine, un proiect cultural de anvergură se constituie într-un adevărat exemplu de cum trebuie întreţinut în contemporaneitate spiritul catalizator al unui creator de geniu şi mitul său fecund. Pe faţadele şi la balcoanele clădirilor din Alcala de Henares sunt expuse panouri cu fragmente din toate discursurile laureaţilor Premiului Cervantes, rostite în cadrul ceremoniilor de decernare desfăşurate în aula multisecularei Universităţi de aici.

În România, la Bucureşti, iată, un intelectual, scriitor el însuşi, a trebuit să lupte singur, timp de trei ani, cu birocraţia, cu spiritul gregar, dar mai ales cu ignoranţa, cu dezinteresul vinovat, inclusiv al unora pe care fişa postului îi obliga să-l susţină şi să-i preţuiască efortul şi gândul întemeietor, pentru a amplasa, a reamplasa, a inscripţiona şi a reface sute de plăci memoriale în locurile unde au trăit, au scris, au murit scriitori români. Confesiunea lui Ion Lazu de pe coperta a patra a cărţii pare să mai aline cumva, dar foarte puţin, tristeţea ce te-a cuprins la lectura acesteia: „Aş putea pretinde că fixarea plăcilor nu a constituit decât un motiv la îndemână care să-mi dea ocazia de a mă livra coalei de scris, cu toate trăirile, gândurile, înflăcărările factice şi neliniştele de durată, cu teama insidioasă de golul care se cască în urma celor plecaţi”.