Omagii Centenare. Postume, eroismului enescian (II)

Iată că propunerea iniţiatorilor „Manifestului pentru Enescu”, în 2014, de a susţine acţiuni importante de ordin artistic necostisitoare, pentru cinstirea memoriei lui George Enescu, în 2015, fiind anul comemorării celor şaizeci de ani de când Enescu stă uitat departe de ţară. Ne-am adresat edilului şef al Iaşului. Cu nesperat entuziasm şi aparentă satisfacţie a promis sprijin deplin şi va declara hotărât: Anul Enescu la Iaşi. Și ce s-a ales?! Doar un singur punct şi acesta al cincilea prevăzut: un parastas oficiat cu binecuvântarea I.P.S. Teofan Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei în toate bisericile şi mănăstirile Moldovei, cu tote că noi gândisem pentru 4 mai doar la Mitropolie. Celelalte acţiuni?! Chiar ignorate păgubos, nu chiar uitate. Ba mai mult a fost dat pe mâna apropiaţilor săi care şi-au trecut în palmares ce era de folos şi restul aruncat la coşul uitării.

Evident că era vorba de câştig spiritual social comun, nu de bani sau imagine individuală fanfaronardă!
Ca în oglindă s-a întâmplat sub aceeaşi oblăduire şi cu Festivalul FIE Clasic 300.

Excelente iniţiative patronate de anonimi serioşi, fiind oameni cu afaceri de succes care nu urmăreau paternitatea sau exerciţiul de imagine şi cu toate acestea a fost la fel de neglijat şi chiar sufocat, gata-gata să-şi dea duhul. Iată însă că iniţiativele oamenilor perseverenţi au sporit şi dorinţele altor colective de succes au făcut ca abia anul acesta ieşenii să poată beneficia de o explozie de acţiuni cultural-artistice de tot felul. Majoritatea cu preponderenţă de ordin musical care vor continua până la sfârşitul anului integrând şi centenarul acordării omagiilor lui Enescu, care în timpul refugiului de la Iaşi a făcut istorie încă necunoscută marelui public aşa cât ar trebui.

Felicitând organizatorii pentru participarea de zi cu zi la Festivalul Internaţional al Educaţiei a zecilor şi zecilor de mii de oameni, pe o perioadă atât de îndelungată, toţi înfruntând uneori capriciile vremii, neclintiţi, cu aţintirea privirilor şi auzului într-o disciplină colectivă de admirat asupra platformelor utilate şi amenajate corespunzător, ne reaminteşte de deprinderile şi perseverenţa înaintaşilor din secolele trecute.

Istoria culturii ieşene ne spune că predecesorii noştri nu se puteau lipsi de invitarea permanentă a numeroaselor trupe muzicale străine; în special de operă: franceze, germane, sau ruseşti, până când apetitul publicului a crescut vrând-nevrând şi care a stimulat iniţiativele oamenilor de artă profesionişti ieşeni să cuteze a da tonul primatului în creaţiile româneşti.

Astfel, s-au născut la Iaşi noi câştiguri spirituale perene, cum consemna presa vremii, într-o noapte geroasă de decembrie a anului 1848, ca simbol al stimulării protipendadei de atragere spre filonul revoluţionar al înnoirilor vremii revoluţionare paşoptiste şi al dragostei pentru cultura naţională.
Atunci s-a născut prima Operetă românească Baba Hârca a lui Alexandru Flechtenacher pe libretul lui Matei Millo la doar câţiva ani după debutul genului marcat de creaţiile lui Offenbach la Paris.
Premiera respectivă, a avut dublă semnificaţie de răsunet atât în Iaşi cât şi în ţară. Deoarece mai întâi era prima lucrare muzicală cântată integral în limba română şi apoi constituia debutul creaţiilor de operetă în ţară, doar la câţiva ani de la debutul operetistic lansat de Offenbach la Paris. Dar şi prin succesul răsunător dublat de prestigiul câştigat, după cele şaisprezece reprezentaţii consecutive, largul ecou pe plan naţional a atras după sine şi exemplul demn de urmat de muzicienii compatrioţi de pe alte meleaguri româneşti.

Și iată că fără pretenţiile mângâierii de orgolii improprii moldovenilor, după aproape un sfert de secol se naşte, tot la Iaşi, în acelaşi climat de suflu înnoitor propice, în anul 1900, şi Opera Petru Rareş, prima Operă românească a compozitorului Eduard Caudella, nimeni altul decât profesorul din Iaşi al primului Conservator din România, acela care l-a trimis pe copilul minune George Enescu pe drumul desăvârşirii profesionale la şcolile înalte din Viena şi Paris, unde a crescut în cel mai elevat climat muzical. Mai ales la Viena, sub ocrotirea mai mult decât părintească a lui Josef Helmebrger, care îl găzduise. Îl ocrotea profesional, ţinându-l alături la toate preocupările lui de distins violonist şi profesor cu autoritate la Conservator, l-a purtat lângă el oriunde la Viena, la lecţii, la audiţii sau repetiţiile cvartetului format de el sau ale Filarmonicii vieneze până s-a convins că a deprins ce era nevoie.

De aceea, în cadrul centenarului Enescianei, gândim la un turneu al recunoştinţei pe urmele lui Enescu la Viena şi nu oricum, ci cu simfonia a III-a în Do major op. 21, compusă după finele refugiului ca o evocare a victoriilor noastre. Și pentru o reprezentarea naţională la Viena în anul sărbătoririi împlinirii a 175 de ani ai Orchestrei Filarmonicii din Viena, cunoscută tuturor pentru concertele sale de Anul Nou este cel mai nimerit omagiu de ecou mediatic internaţional şi pentru personalitatea lui Enescu.

Va urma...

Mihai Zaborilă, veteran de război şi preşedinte al Asociaţiei Prietenii Operei „Ion Goia” Iaşi