Petre Vintilescu – Istoria Liturghiei in primele trei veacuri

Cartea preotului Petre Vintilescu este interesanta din cel putin doua motive. Mai intai pentru ca se refera la o perioada despre care informatiile sunt relativ sarace. Apoi pentru ca valorifica o bibliografie ce depaseste granitele Ortodoxiei Rasaritene. Iar asta se intampla in anii ’20.

Nefiind un teolog de meserie sau expert de vreun fel in domeniu, pot sa apreciez doar atitudinea si spiritul lucrarii, iar nu valoarea contributiilor si acuratetea informatiilor. Insa faptul ca autorul citeaza si dialogheaza in lucrarea sa cu autori catolici, protestanti sau anglicani, ca foloseste lucrari scrise in engleza, franceza si germana (pe langa sursele directe in greaca si latina) poate fi apreciat si de catre un mirean cat de cat cunoscator de teologie.

Cand am vazut o carte despre istoria liturghiei scrisa de un roman, recunosc ca am fost destul de sceptic. Dar scepticismul s-a metamorfozat in surpriza, constatand ca nu e vorba despre un autor contemporan, ci despre un preot din perioada interbelica (pentru amanunte bio-bibliografice:http://biserica.org/WhosWho/DTR/V/PetreVintilescu.html). La finalul lecturii, am fost incantat ca Editura Nemira s-a ocupat sa repuna in circulatie aceasta scriere. Probabil, ma gandesc, vor mai fi si alte asemenea carti care pot fi redate unui public ce, altfel, n-ar avea acces la ele. Dar acesta e deja un alt subiect.

Istoria liturghiei… urmareste modul in care s-a fixat si definitivat formula liturgica pe care Biserica de Rasarit o practica pana in prezent. Cercetarea incepe de la sinagoga si de la ritul iudaic de inchinare. Iar ipoteza autorului, sustinuta cu mai multe argumente, este ca ritualul crestin nu se putea dezvolta cu totul independent de cel iudaic (exista similaritati identificabile chiar si pana astazi intre cele doua rituri). Dar existau si diferente fundamentale, venite tocmai din dorinta de a trasa o disctinctie vizibila intre unii si altii. Doua dintre deosebirile semnificative au fost renuntarea la sambata in favoarea duminicii (fiindca duminica a inviat Christos) si inlocuirea Ritualului Pascal cu Ritualul euharistic.

Cei dintai germeni liturgici sunt identificati de catre Petre Vintilescu in scrierile Noului Testament, la Sf. Apostol Pavel, Sf. Apostol Petru. Inca de la inceputurile sale, Biserica era organizata ierarhic – in fruntea ei fiind apostolii si cei din cercul apropiat lor, beneficiind de autoritate apostolica – si avea niste randuieli pe care le respecta.

Pentru unii poate ca e o noutate (si eu am aflat cu surprindere) ca, la un moment dat, Euharistia (Impartasania) avea loc sambata seara, iar duminica dimineata se desfasura numai un serviciu divin. Pentru un credincios practicant e, probabil, cunoscut faptul ca existau parti ale Liturghiei la care nu puteau participa decat cei botezati, catehumenii si paganii trebuind sa stea afara. Dar cartea nu se ocupa numai de aspectele exterioare ale ritualului liturgic, ci si de continutul lui. Fiecare rugaciune rostita in timpul Liturghiei are o istorie proprie, o confirmare venita din partea Traditiei. Astazi ne-ar fi foarte greu sa ne imaginam o rugaciune de cateva zeci de minute, insa, in primele secole, nu era chiar o raritate. Si nu era vorba de cereri adresate lui Dumnezeu, ci de laude.

Autorul nu produce dovezi doar ca sa aiba suficiente argumente, ci recunoaste cu onestitate ca exista perioade despre care sunt disponibile prea putine date scrise. Cat despre marturiile invocate, acestea nu provin exclusiv din surse bisericesti, ci sunt exploatate si insemnarile istoricilor vremii sau dovezile arheologice. Mai exista si dovezi indirecte sau subintelese: unele texte prin chiar tacerea lor asupra anutmitor subiecte sau prin tratarea lor marginala demonstreaza ca lucrurile respective erau un loc comun pentru comunitatile crestine.

Desi accentueaza caracterul unitar si normativ al manifestarilor liturgice, Petre Vintilescu nu evita sa discute si distinctiile care existau sau conflictele care au aparut in Biserica Primara. Aceasta atitudine nu tine numai de onestitatea stiintifica a unui autor, ci si de cinstea asumata activ de catre orice crestin integru.

Faptele sunt puse intr-o lumina teologica apofatica si interpretate ca atare. Cu toate acestea, nu se produce o falsificare a lor, ci o hermeneutica ce evita divortul – clamat de moderni cu multa sarguinta – dintre stiinta si credinta. In plina perioada moderna – cartea a aparut pentru prima data in 1930 – Petre Vintilescu reuseste, cred eu, sa imbine onestitatea administrarii probelor cu dreapta socotinta a credintei crestine autentice.

Sursa: http://nemirabooks.ro