Philip K.Dick – Realitatea dezarticulata

“Ai luat-o razna”, ”iti fileaza o lampa”, ”ai cateva rotite lipsa”, ai probleme la mansarda etc. Spunem una dintre astea de cate ori ni se pare ca actiunile sau vorbele cuiva nu se incadreaza in normal. Care normal? Firesc, ”normalul”nostru…

Vreme de ani de zile mi-a fost si mie evident ce este normal si ce nu…pana intr-o zi cand s-a intamplat sa citesc undeva – sa nu ma intrebe nimeni unde caci nu mai am habar- o intamplare care m-a pus pe ganduri. Era vorba de cazul unui om ce statea acasa linistit cand s-au auzit niste batai puternice in usa.

Pornise agale sa deschida dar bataile care nu mai incetau l-au determinat sa alerge pe ultimii metri. In momentul in care a deschis usa nici nu apucase sa arunce macar o privire afara cand i-a picat cineva in brate. Era vorba de un om necunoscut, avea aproximativ aceasi varsta cu individul nostru, era imbracat in niste haine obisnuite, avea trasaturi obisnuite.

Expresia fetei acestuia exprima insa o groaza atat de profunda incat omului nostru i s-a zbarlit parul la ceafa si se uita peste umerii vizitatorului cautand din priviri eventualul monstru. Dupa cateva clipe , spre stupefactia gazdei omul ingrozit cazuse in genunchi si cu mainile impreunate a rugaciune ii cerea sa-l ascunda undeva, oriunde, doar sa nu fie gasit de ceata acea de oameni care-l cauta pentru a-l supune la cele mai teribile chinuri si pentru a-l ucide in final.

Cand ajunsesem aici cu lectura mea, mi-am zis ca cel ce batuse disperat la usa avea mania persecutiei, probabil suferea de paranoia. Citind intamplarea in continuare m-am convins ca rationamentul meu se incadra in “normal”, spun asta deorece si eroul intamplarii noastre ajunsese la aceasi concluzie. Intr-o astfel de situatie ne simtim indreptatiti sa-l catalogam pe respectivul drept paranoic.

In intamplarea respectiva continuarea a fost una neasteptata pentru mine: Evenimentele acestea aveau loc in Polonia anului de gratie 1941 iar cel ce incerca sa gaseasca protectie era evreu.

In urma acestei intamplari, am realizat ca normalul este ceva extrem de relativ, este suficient sa se adauge la ipoteza un mic amanunt si concluzia va fi cu totul diferit.

Cateva zile m-a preocupat problema asta, pana la urma am ajuns la concluzia ca normalul este trasatura majoritatii, daca99 % dintre oameni se imbraca in negru la o inmormantare atunci este normal sa te imbraci si tu la fel. Daca se intampla insa ca eu sa fiu tibetan si ma imbrac in galben atunci eu voi fi “anormal” in Europa dar voi fi cat se poate de normal printre tibetani.

S-a intamplat sa iau in mana o carte a lui Philip K.Dick. Citind primul capitol m-am plictisit, sincer. Apoi incetul cu incetul s-a trezit o anume curiozitate in mine, vroiam sa vad unde ajunge cu povestea asta inceputa banal. Tin minte ca la un moment dat ma enervase, considerasem ca acorda prea mare importanta unor detalii absolut inutile si unor intamplari lipsite de sens. Mi s-a intamplat deseori si mie sa am cate o amintire in simturi privind unele maruntisuri ale vietii dar nu am stat niciodata sa analizez cum de stie mana mea ceea ce nu stie mintea, ridicam din umeri si ziceam in sinea mea; ”Uitarea, bat-o vina!”

Philip K.Dick nu s-a grabit sa faca aceasi greseala ca mine si-i sunt dator cu niste multumiri…

Pe masura ce avansam prin “Timpul dezarticulat” si realitatea din jurul lui Ragle se dezmembra asemeni unei haine jerpelite, ochii mei se deschideau spre a vedea daca nu chiar intregul dar macar o imagine mai completa a realitatii. Am inteles ca ceea ce pare a fi normal, firesc sau chiar evident nu este obligatoriu si real, dar mai ales am invatat sa nu judec pripit. Sa analizez uneori si banalul si sa incerc sa vad si ceea ce nu sare in ochi, sa gasesc si alta explicatie decat cea care se ofera ca pe tava Am invatat si ca omul cel mai banal poate fi cea mai importanta persoana…

Am cautat o alta carte a lui Dick, apoi o alta. Am facut o pasiune pentru scrierile acestuia. Incercam de fiecare data sa intuiesc finalul si o dadeam mereu in bara, imi demonstra cu fiecare noua carte ca exista si posibilitati la care eu nu m-am gandit. Era mereu captivant si surprinzator , din pacate la un moment dat m-a surprins cat se poate de neplacut: a murit. M-a intristat vestea asta, totusi nu am putut sa nu zambesc in sinea mea la gandul ca e vorba totusi de Philip K.Dick si in cazul lui niciodata nu se stie…realitatea ar putea fi cu totul alta.

Cred ca pana la urma am reusit sa-l prind odata pe picior gresit si sa intuiesc finalul: nu a murit, nu avea cum sa moara, o parte din el traieste in scrierile sale, o versiune echivalenta a lui traieste in continuare intr-o realitate alternativa sau poate si-a abandonat corpul invadand vreo super retea cibernetica. As fi totusi fericit sa-mi demonstreze cu o noua scriere ca fantezia mea umbla inca in pantaloni scurti in comparatie cu a lui…
…deocamdata astept… si de mi-ar veni acum la usa un om urland de spaima si mi-ar spune lucruri incredibile m-as intreba mai intai daca nu cumva stie el ceva ce eu am uitat sau nicicand nu am stiut, catalogarea drept paranoic a acestuia lasand-o in seama celor normali…

Sursa: http://nemirabooks.ro