Pistrui, expediţii, aventuri şi întâiul freamăt al dragostei

Spre deosebire de perioada veche şi de aceea interbelică, literatura pentru copii („pentru copii şi tineret”!?) a devenit, în ultimii şaptezeci de ani, „Cenuşăreasa” literaturii române, înainte de toate, pentru că aici s-a văzut de către autorităţile vechiului regim segmentul „formativ şi educativ”, cel prin care se vehiculau, în minţile primitoare a toate, ideologii găunoase, false personalităţi adorate în versuri şchioape, precepte morale, dragostea de muncă, de ţară, partid şi conducător, într-un cuvânt, nu erau puţini cei care credeau că, în acest fel şi prin această modalitate, ar putea fi puse bazele construirii „omului nou”. În pofida tuturor aparenţelor, literatura pentru copii (sintagma e în multe feluri discutabilă, stupidă, desigur) a fost zona cea mai expusă (auto)cenzurii, pe de o parte, şi teritoriul literar mereu marginalizat de însăşi lumea literaturii, pe de altă parte.

Alături de Ion Creangă, Emil Gârleanu, Elena Farago, I. Al. Brătescu-Voineşti, Otilia Cazimir, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Pillat, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Gellu Naum, covârşind, însă, numeric şi preferaţi, adesea, pentru manuale şcolare ori planuri editoriale, s-au instalat o puzderie de autori/ făcători de cărţi dintre cele mai stupide, dar cu un „mesaj” convenabil. Brusc, secţia de literatură pentru copii şi tineret a Uniunii Scriitorilor a început să crească numeric într-un ritm ameţitor, au apărut autori cu câte 40 -50 de „volume”, s-au bătut recorduri de producţie literară (Ion Crânguleanu, de exemplu), s-au creat (re)nume false care au tulburat, şi ele, destul ierarhia de valori a timpului. Istoricul literar preocupat de reevaluarea câmpului cultural românesc din ultima jumătate a veacului trecut, va trebui să reconsidere şi acest segment atât de confuz încă; treabă plicticoasă, migăloasă, greu de făcut mai ales din cauza balastului care trebuie aruncat peste bord. Literatura pentru cei mici e un gen dificil; contează enorm subiectul, „mesajul”, transparenţa lui, meşteşugul şi, nu în ultimul rând, comunicarea afectivă cu destinatarul unui text ce se cere descifrat şi apoi, eventual, asumat; orice încercare de a trişa, aici, se vede imediat şi e amendată sever: micul cititor aruncă „volumul”, îl părăseşte, îl uită. Dimpotrivă, cărţile bune (iubite!) se păstrează aproape cu sfinţenie (ştiu multă lume care are încă, în bibliotecă, primele cărţi citite şi iubite la vârsta desluşirii slovelor).

O carte remarcabilă este Aventurile Bărzăunului (Editura Junimea, 2016); autorul, Dumitru Vacariu, a debutat şi s-a impus, în anii '80, prin cărţi pentru copii şi tineri, dar şi pentru toţi cei care au nevoie de poveste, iar Mircea Eliade spunea încă din deceniul şapte al secolului trecut că omul de azi are o nevoie imperioasă de poveste; cărţile de gen ale lui Dumitru Vacariu - „Dincolo de poveste” (1979), „Bărzăunul şi restul lumii” (1984), „Vornicul Țării de Sus” (1984), „Comoara” (1988), „Aventuri de dincolo de timp” (1990), „În căutarea Scufiţei Roşii” (2005) - se adresează, însă, şi celor pentru care patriotismul, despovărat de retorica găunoasă, contează, apropiindu-se de spusa unui cărturar ardelean: nu poţi învia la Judecata de Apoi, scria acesta, decât din pământul ţării în care te-ai născut. Într-o altă ordine, „Junimea” ieşeană continuă, cu „Aventurile Bărzăunului”, programul de editare, iată, în colecţia „Ulița copilăriei”, a unor cărţi valoroase, ieşite din şablonul convenţiilor de tot felul care au produs o imensă maculatură: „Puck şi graurul argintiu” de Iuliana-Claudia Ciofu şi Ana-Maria Ovadiuc, „Poezii pentru copii, simpatice si hazlii” de Victor Aciocîrlănoaiei, „Mic dicţionar deosebit: «Cine a fost, ce-a devenit!»” de Passionaria Stoicescu stau bine lângă „Aventurile Bărzăunului” de Dumitru Vacariu, dând sens şi substanţă unei colecţii ce promite a fi de top.

În satul Poiana, mărginit de Dealul Ursului, Stânca Domniţei, Peştera Liliecilor, loc numit şi Gropniţa – toponimele sunt semnificative pentru mesajul „subliminal” al arhaicităţii spaţiului, al continuităţii românităţii în locuri pe unde va fi poposit Dragoş Vodă – un grup de copii aflaţi în vacanţă pleacă, într-o zi de duminică, pe când părinţii „erau duşi în oraş, după unele cumpărături”, la Dealul Ursului pentru a săpa între ruinele cetăţii de acolo, în căutarea unei comori de pe vremea lui Dragoş Vodă, despre care circulă prin sat diverse legende; în echipa condusă de Virgil Năsturel, protagonist e, în fapt, Ticu, „un prichindel pistruiat din clasa a III-a”, poreclit Bărzăunul, care nu găseşte comoara râvnită, dar descoperă trei tăbliţe purtând „inscripţii pe ele de la zidirea cetăţii, de aproape o mie de ani, mai de preţ decât dacă ar fi din aur”. Peste câţiva ani - Bărzăunul e deja în clasa a VII-a - echipa face o nouă expediţie, la Peştera Liliecilor, în căutarea altei comori; pe drum, ca în basmele cu „încercările” eroilor, traversează o misterioasă (şi periculoasă) pădure scufundată într-o mlaştină, trece pe lângă Stânca Domniţei căreia Bărzăunul îi inventează pe loc o legendă de pe vremea năvălirii turcilor în Moldova şi ajunge la intrarea în peşteră, în pustiu şi sălbăticie: şi de această dată comoara rămâne a fi descoperită altădată, în „porţile de întuneric din inima Pietrei Domniţei”, dar în Peştera Liliecilor, Bărzăunul şi ai săi găsesc oasele şi craniul unui mamut, vestigii ale unor vremuri demult trecute, puse, apoi, în valoare de arheologii veniţi de la oraş.

Va urma...