Plagiatul la români (II)

 Parcurgând masivul volum „LA OGLINDĂ, Istoria plagiatelor româneşti până la 1900”, publicat recent de Al. Dobrescu la Editura Eikon, nu peste tot putem pronunţa fără să clipim cuvântul plagiat, dar avem confirmarea deplină a butadei: cărţile se fac din cărţi, numai „că, uneori, ba chiar adeseori, cărţile se fac din cărţi literă cu literă şi cuvânt cu cuvânt”.

 Un caz cel puţin interesant descris în lucrarea la care mă refer este cel al lui Nicolae Milescu. E vorba, desigur, de „Jurnalul în China” şi de „Descrierea Chinei”, publicate în limba rusă în 1882, deşi faimoasa călătorie a Spătarului se produsese cu peste o sută de ani înainte, cele două scrieri circulând totuşi în cópii încă din timpul vieţii autorului lor. Totul a decurs normal până în 1919, când un corespondent de presă la Moscova, englezul John F.Baddley, publică în două volume rapoartele misiunilor ruseşti în Asia, între care şi „Descrierea Chinei”, în varianta ediţiei de la Kazan. Despre aceasta, „Baddley afirma, după confruntarea textelor, că traduce aproape literal o descriere anterioară a Chinei, aceea din Novus Atlas Sinensis al călugărului italian Martino Martini, pe care Spătarul ar fi evitat să o citeze pentru a nu atrage atenţia asupra sursei iezuite utilizate”. Fireşte, semnalarea corespondentului a generat discuţii în primul rând la noi. Istorici reputaţi nu au putut ocoli subiectul.

Între ei P. P. Panaitescu, care a preluat fără rezerve afirmaţia lui Baddley, şi Constantin C. Giurescu, care a contestat-o, invocând acele părţi ale scrierii lui Nicolae Milescu, în care românul nu doar apelează şi la alte surse, decât cele ale lui Martini, dar chiar redactează capitole noi, care nu sunt de găsit în „Atlas”. Ceea ce îl îndreptăţeşte pe istoric să considere că ne-am afla în faţa unei „prelucrări” şi nu a unui plagiat. După trei decenii, Corneliu Bărbulescu afirmă că „Descrierea Chinei” este o scriere originală, deşi nu neagă că N.Milescu s-a folosit de Atlas, însă indirect, din nişte copii manuscrise ale olandezului Nienhoff. Pe scurt, Bărbulescu conchide: „Toate aceste izvoare Milescu le-a folosit cu grijă şi cu discernământ, lăsând la o parte ceea ce ar fi putut să îngreuneze expunerea, le-a interpretat şi le-a înfăţişat într-o lucrare care nu este nici traducere, nici prelucrarea altor lucrări, ci o comunicare într-o formă personală a cunoştinţelor dobândite”.

De aceeaşi părere este şi Dan Horia Mazilu, o autoritate în materie, Al. Dobrescu nu se lasă însă convins şi purcede la compararea celor două scrieri, a lui Milescu şi a lui Martini, şi constată „că dreptatea, prin natura ei antipatică unora şi simpatică altora, este – în esenţă, ca şi în amănunte – de partea lui Baddley”. El atrage însă atenţia asupra faptului că Milescu nu preia în mare parte consideraţiile privind aşezarea geografică, dar îşi însuşeşte frazele referitoare la vegetaţie şi cultura pământului şi „copiază la indigo gesturile iezuitului, atribuindu-şi inclusiv promisiunea lui Martini de a reveni asupra descrierii oraşelor din regiune ( „de quibus singulis infra”), aşa de nimerit tălmăcită prin cuvintele „despre care vom scrie mai încolo”. În fine, Milescu rezumă versuri reproduse de Martini din Propertius. În ce mă priveşte aş nuanţa puţin adagiul „Cărţile se fac din cărţi”, adăugând doar o conjuncţie: cărţile se fac şi din cărţi. Este, cred, exact ce se potriveşte, desigur la alt palier al evoluţiei culturii, şi scrierilor lui Nicolae Milescu. Alte cazuri par şi mai spectaculoase privind ceea ce Dobrescu numește „transfer ilicit de bunuri intelectuale”. Unul ar fi cel al lui Titu Maiorescu, care este primul acuzat de plagiat din cultura noastră, după intrarea în vigoare a legii lui Alexandru Ioan Cuza privind regimul proprietăţii literare şi artistice, în anul 1862. În chestiune este binecunoscutul studiu al mentorului „Junimii”, publicat în primele 8 numere ale „Convorbirilor literare” şi apoi în broşură: „Despre poesia română”, iniţial pentru „uz intern”, în scopul de a-i lumina pe junimişti.

Şi, dacă ar fi să-l credem pe Iacob Negruzzi, citat, în context, de Al.Dobrescu, „cursul de iniţiere” al criticului le-a folosit: „Scrierea lui Maiorescu deschise, la cei mai mulţi dintre noi, orizonturi noi. Până atunci noi judecam valoarea unei poezii numai după un instinct natural, fără a cerca să analizăm cauzele pentru care o poezie ne place, iar cutare alta ne pare rea”. („Amintiri din Junimea”). S-a găsit însă cineva, un inamic bineînţeles, şi anume Aron Densuşianu, care, în jurnalul „Federaţiunea”, ce îl edita la Pesta, să semnaleze că ideile, dar şi unele exemple menite să le ilustreze din studiul lui Maiorescu erau preluate dintr-un altul, celebru, al lui Fr.Th.Vischer, criticul român mergând până la transcrierea cuvânt cu cuvânt a textului german, fără a indica sursa şi numele autorului. Interesant, după cum observă Al.Dobrescu, Maiorescu nici nu a catacdicsit să răspundă vreodată acuzaţiilor lui Aron Densuşianu, dar nu l-a uitat şi i-a plătit-o cu vârf şi îndesat în faimosul pamflet „În lături!”, mult mai târziu, după aproape două decenii. Fără a aduce, însă, în discuţie atacul lui Densuşianu. Tudor Vianu avea să considere învinuirile ca fiind nefondate, întrucât ideile lui Vischer, mare estetician al vremii, ar fi fost „un bun general al epocii sau chiar unul mai vechi”. Mai mult, Vianu afirmă că Hegel este în realitate cel din care s-a inspirat Maiorescu şi respinge astfel acuzaţia de plagiat. Al. Dobrescu pune faţă în faţă textele şi apreciază că „dacă lectura în paralel a celor două scrieri probează inspirarea tânărului junimist din esteticianul german, ea furnizează totuşi prea puţine argumente în favoarea unui plagiat în toată puterea cuvântului ”.

Ilustrativ privind tema cărţii de faţă este cazul lui Const. N. Hamangiu, personaj cvasinecunoscut, dar... eminent jurist al vremii sale. Acesta şi-a susţinut licenţa în Drept, la Universitatea din Bucureşti, cu o lucrare privind – atenţie! – „Proprietatea literară şi artistică”, care a și fost tipărită în 1893, ea fiind la noi „prima lucrare de sine stătătoare consacrată în exclusivitate subiectului”. Comisia de examen fusese compusă din personalităţi ilustre ale vieţii ştiinţifice şi academice, între care G. G. Danielopol, Gr.Tocilescu sau C. G. Dissescu. Primită cu elogii, după patru ani de la obţinerea licenţei pe baza ei, lucrarea, menită să-l consacre pe autor ca un adevărat întemeietor de legislaţie românească în materie, se dovedeşte a fi fost plagiată după o teză de doctorat, editată în 1867, la Grenoble, şi semnată de juristul francez Paul Clement. Dezvăluirea se face în şapte numere din „Constituţionalul”. Autorul dezvăluirii cu numele Lorellino nu ezita să generalizeze, afirmând că lucrările de licenţă în Drept de la universitatea bucureşteană erau în majoritatea lor – „traduceri textuale, plagieri mai mult sau mai puţin deghizate... după tezele franceze”. Punerea în oglindă a textelor lui Clement şi Hamangiu este probantă. Constantin COROIU