Plimblare prin Londra, primăvara

Sâmbătă după-amiază rătăcesc prin Chelsea, unul din cartierele Londrei. Străzi drepte, înghiţindu-se unele pe altele şi trasaj perfect, lăsând impresia de grădină japoneză. Casele sunt pustii, arhondarice la ceas de vecernie. Maşinile dormitează abandonate, în odăi lumină venită din ecranele color ale televizoarelor. Cei care n-au migrat în afara Londrei stau tolăniţi, ca în Orient, în faţa televizoarelor, aşezate de obicei la parter, televizoare pe ecranele cărora imaginile vin taifun.

Pe străzi e o linişte de dimensiuni cosmice. E ceva oare-mi aminteşte de încremenirea de acasă, de la ţară, când lumea pleacă la seceră. Apoi am senzaţia că sunt într-un oraş cimitir, un oraş care a murit demult, în care totul a rămas neclintit. Accelerez fără să vreau şi dau îndată într-una din arterele de mare circulaţie, acolo unde viaţa are clocotul măruntaielor de vulcan activ. O iau spre Kensington-Park şi spre. Hyde-Park. Pe iarba verde, pe cergile abia tunse, englezii stau tolăniţi şi soarele se răstoarnă în trunchiurile lor albe, cojite de iarnă. E o procesiune serafică în această întâlnire cu iarba şi soarele. Parcuri nesfârşite, un fel de livezi cu arbori mari, încă negri, cu coroane ramificate. Arbori plutind peste un verde lichid. Imensitatea spaţiului creează iluzia unei suprafeţe acvatice şi, ici-colo, incizii florale, nişte talgere de nuferi.

*

Se lasă noaptea. Pe Oxford-Street, marea stradă comercială a Londrei, e lume puţină. Paşii sunt moi, o călcătură monahală. Lumina nu e multă, nu e eruptivă ca în alte capitale. E un clar-obscur care redimensionează contururile, clar-obscur decupat doar de vitrinele luminate abundent ale marilor magazine. Abia în Piccadilly-Circus, lumina demenţială a reclamelor. Clădirile din jurul pieţei înguste, din jurul statuii lui Amor, sunt înfăşurate în zale luminoase. Lumina curge prin vase comunicante, se aprinde şi se stinge, e un balamuc cromatic bine regizat, un fel de năzbâtie a unui alchimist scrântit. Celebritatea pieţei vine de la această scălămbăială cromatică şi este mai mult alimentată de fidelitatea tinerilor faţă de spaţiu. E un fel de nostalgie după alte ţinuturi. Londra nu prea este ea însăşi aici. Oraşul cel mare are cu totul şi cu totul un alt duh.

*

Prin Londra turistică. Duminică. După-amiază lâncedă într-un oraş cuprins de lenevie. Totul vine de la balsamul pe care-1 lasă soarele de primăvară sau de la oamenii care se tăvălesc pe gazonul parcurilor. Pe străzi, mai ales acum spre seară, e puţină lume. La Abbey Westminster, biserica cea veche unde sălăşluiesc în cripte regi de altădată, se pregăteşte începerea slujbei. Mă rup din contemplarea celor două turnuri cioplite-n piatră, cu răsuciri de corali, care amintesc de Notre-Dame. Mai întorc o dată privirile spre zecile de coloane din piatră care tivesc acoperişul. Par nişte hornuri ciudate, ori mai degrabă arhimandriţi care iau parte la o procesiune regală. Intru. Arbori uriaşi, pietrificaţi, sprijină pereţii, împletindu-şi crengile sub acoperiş într-o fabuloasă plasă pescărească. Lumina amurgului, metal topit, se filtrează prin vitraliile care ard ca fierul într-un cuptor albastru de oţelărie. Orga începe să susure, un foşnet de frunză de podbal. Din ce în ce mai tare. Preoţii anglicani forfotesc încoace şi încolo, umblă să golească biserica de turişti. Iau un program tipărit, aşa ca în sălile de concert, şi mă aşez pe una din bănci. În capătul celălalt, dincolo de amvon, un spaţiu gol, un hău de unde vine sunetul de orgă. Cutremurător. Piatra vibrează, sar aşchii de granit, totul parcă se frânge sub orgia sunetului. Am senzaţia că ne ducem pe întinderea de apă a cântului.

*

Afară, lumina începe să sângereze. Westminster-ul, Parlamentul, s-a întunecat şi mai mult. Uriaşa clădire sculptată peste tot, bucată cu bucată, centimetru cu centimetru, e o mitră episcopală de dimensiuni incredibile. Peste această dantelărie din piatră s-a aşezat un strat gros de carbon, alcătuind ceea ce se cheamă patina. Deasupra, acolo unde bat ploile, calcarul iese în şuviţe albe, se depune în stalactite şi stalagmite. De departe, totul aminteşte chipul de carbon al unui miner, cu puncte albe în dreptul ochilor, gurii şi nasului. Pe fronton se detaşează turnul de o sută cinci metri al Big Benului, cu ceasul daurit, un astru pe un veşmânt de atlas negru, ceasul cel mare care sună ca o nicovală, dând însă cu exactitate electronică, de o sută şi ceva de ani, ora Londrei, creând iluzia că timpul e acelaşi, că Anglia e aceeaşi de altădată. Nu e singura iluzie. Aceeaşi impresie o lasă şi spectacolul gărzilor. În costumele lor de epocă, băieţandri obişnuiţi cu blue jeans şi pantofi uşori, au ceva caraghios şi nătâng, ca în spectacolele teatrale şcolare, când adolescenţii trebuie să joace roluri de care-i despart câteva decenii.

Garda regală e o instituţie venerabilă. Cazărmile şi grajdurile care adăpostesc cai lucioşi, chihlimbarii, au aerul unor colegii, iar istoria gărzilor e adunată într-un muzeu aflat chiar în preajma Palatului Buckingham. Până şi compoziţia gărzii păstrează structuri neschimbate.

*

În acea duminică după amiază, acolo în faţa porţii Amiralităţii, erau de gardă tineri înalţi, cu obraji roz, cu priviri spălăcite, aşa ca în vechile pânze engleze cu fermieri gurmanzi. Purtau căşti albe înflorate, împopoţonate cu peruci cânepii, oxigenate, pelerine roşii şi cizme înalte, mătăhăloase, cu pinteni albi, strălucitori. Privirile mulţimii de gură-cască erau captate de sclipătul aproape neomenesc al acestei complicate vestimentaţii, de neclintirea şi transpunerea orientală a oştenilor. Aparenţe. Am descoperit, în fluidul ochilor, un dispreţ aspru. În jurul acestor tineri se vânzoleau amatorii de pitoresc, de insolit, oare-şi contorsionau trupurile, îndeplinind un greu canon pentru a nemuri spectacolul din unghiul cel mai potrivit al aparatelor de filmat şi fotografiat. Ca un făcut, tocmai când totul era sincronizat, flăcăul dolofan începea să tropotească cu cizmele lui grele, într-un număr de dresură cabalină. Oficia cu sabia şi cu pistolul, cu care, poate, s-a luptat şi bunicul lui în vremea de glorie a primului război.

Dincolo, la Buckingham, după gardul cu ostreţe metalice groase, se mişcau figurinele de ceară parcă, ale unor oşteni de origină asiatică. Trupuri-jucărie în uniformă sobră, soldaţi înarmaţi cu automate, dat încinşi cu cartuşiere. Buckingham, cu steagul lăsat, semn că regina era plecată să-şi petreacă weekend-ul, aducea cu o piramidă egipteană. Soldăţeii din plumb înverzit ieşeau din când în când, cu mişcările unor oameni prinşi nepregătiţi de un ger năprasnic. Turiştii cocoţaţi pe soclul cu îngeraşi de bronz al statuii reginei Victoria năvăleau sălbatic spre gardul de ostreţe. Nici n-apucau să ajungă şi totul încremenea iar. Cârdul de gură cască mai rămânea încă acolo mult, cu privirile alungite.

Sursa foto: pixshark.com