Poetul din „mahalaua celestă”

 Împlinirea a 75 de ani de la naşterea lui Mihai Ursachi a trecut aproape neobservată. Se poate vorbi de o intrare în uitare a acestui poet important şi atât de supralicitat în timpul vieţii, încheiată cu 12 ani în urmă, al cărui nume a rămas mai mult pe frontispiciul Casei de cultură din Copoul Iaşilor şi pe uşa sălii de festivităţi a filialei Uniunii Scriitorilor. Figura, mai bine zis poza poetului şi îndeosebi cea a omului Mihai Ursachi dăinuie mai ales în amintirea admiratorilor săi, în majoritatea lor ieşeni. Dar chiar şi pentru cei care l-au adulat, el pare a fi, cum constata Nichita Danilov într-un eseu-portret din volumul „Portrete fără ramă” - „un autor clasat”. Ne-ar fi foarte la îndemână să ne lamentăm şi să cantonăm în formule retorice de genul: la ce bun poeţii în vremuri precum cele pe care le trăim! Sau în truisme ca acesta: după moarte toţi scriitorii trec printr-un con de umbră, apoi lucrurile se reaşează. În treacăt fie zis, s-a dovedit nu o dată că ele, lucrurile, vreau să spun valorile, nu se reaşează de la sine. Oricum, mă număr printre cei ce nu concep o antologie a poeziei româneşti postbelice din care să lipsească, de pildă, „Poemul de purpură” al lui Mihai Ursachi.

 La 40 de ani, când s-a autoexilat în America, îşi publicase cele mai importante cărţi, dându-şi practic întreaga măsură a talentului. Ceea ce a scris după întoarcerea sa, în aprilie 1990, nu a mai atins nici pe departe nivelul poemelor din cărţile apărute în anii '70.

 În SUA, unde a stat zece ani, şi-a dat doctoratul în filosofie şi a funcţionat ca lector la două universităţi. Dar nu doar atât. Într-un interviu apărut în „Adevărul literar şi artistic”, mi-a vorbit şi de alte multe prestaţii ale lui din perioada exilului: „Am fost salvamar la Pacific, lector la Universitatea statului California, preşedintele Comunităţii româneşti din Texas şi nu mai puţin profesor de înot”. Până la plecarea din ţară, ca şi după ce a revenit a locuit în Ţicăul Iaşilor. Mândru de a fi al doilea scriitor după genialul humuleştean trăitor în universul înnobilat de acesta, poetul a proiectat-o metaforic printre constelaţii: „mahalaua celestă”. Modesta sa casă de aici era deschisă tuturor scriitorilor şi artiştilor din Iaşi sau din alte părţi. Şi nu numai lor. Locatarul ei, amfitrion insolit, se simţea în ambianţa mai degrabă rustică din Ţicău în centrul Lumii, trăind, îmi mărturisea el, mai acut şi mai profund decât oriunde altundeva, sentimentul infinitudinii Cosmosului. Intelectual rasat, erudit, cu o biografie nelipsită de episoade dramatice – arestat şi condamnat politic în timpul studenţiei, a stat trei ani în puşcărie -, Mihai Ursachi era seducător. Fascina nu numai prin spirit, ci şi prin boemia şi histrionismul său. Fascinaţia o exercita mai ales asupra scriitorilor tineri. Pentru toţi aceştia el era Magistrul, cu majusculă, de la care chiar aveau multe de învăţat, nu însă, desigur, şi cum să scrie poezie, deşi, în America, Ursachi ţinuse cursuri de creaţie literară.

Ursachi, departe de orice epigonism, se înscrie în stirpea spirituală a lui Eminescu, pentru care avea un adevărat cult. Nu unul dintre cele ce anchilozează, sterilizează, ci, dimpotrivă, care potenţează, reîntemeiază, catalizează. Îmi amintesc acum de un excepţional eseu al său (rostit liber în faţa unei audienţe selecte, formată din poeţi, prozatori, critici, oameni de artă) despre „Odă, în metru antic”, pe care l-am înregistrat şi l-am publicat apoi în „Adevărul literar şi artistic”. Un eseu ce l-ar fi putut umple de invidie până şi pe neîntrecutul de nimeni G.Călinescu.

Mihai Ursachi a debutat târziu, abia în 1970, cu volumul „Inel cu enigmă”. Dintre cărţile ce au urmat, trei sunt cele care îl definesc şi îl individualizează în lirica românească contemporană: „Misa solemnis” (1971), „Poemul de purpură şi alte poeme” (1974) şi „Diotima” (1975). Dacă nu prin vârsta biologică, prin cea a creaţiei Mihai Ursachi este una dintre vocile cele mai originale ale generaţiei / promoţiei ’70, despre care, de la o vreme încoace, critica vorbeşte tot mai puţin şi, în fond, păgubitor pentru imaginea valoroasei literaturi, a marii poezii ce s-a scris în România după „obsedantul deceniu”. Cu Mihai Ursachi critica a fost neîngăduit de zgârcită, iar în ultimul deceniu aproape total indiferentă. Mai demult, despre poezia sa s-au pronunţat totuşi critici importanţi care i-au relevat liricitatea şi cu precădere metafizica... I-aş aminti pe Lucian Raicu, Laurenţiu Ulici, Mircea Iorgulescu sau Gheorghe Grigurcu. Au fost remarcate rostirea oraculară, solemnitatea, tonul ceremonios, gesticulaţia romantică, jocul de măşti, inflexiunile amintind de odele lui Hölderlin (Ursachi era şi un bun cunoscător al poeziei germane, el având temeinice studii de germanistică), melancolia moldovenească, recursul la alegorie şi stilul baladesc prin care se înrudeşte cu poeţi ca Ştefan Aug. Doinaş, dar şi doza de artificialitate. Vârful creaţiei sale îl constituie, cred, „Poemul de purpură”.

Poetul însuşi îl considera astfel. În interviul din care am mai citat, apărut în 1992, el se confesa: „Poemul de purpură nu-l voi putea depăşi niciodată… Este publicat şi în alte limbi, cele mai reuşite tălmăciri fiind în germană, franceză şi americană”. În America au apărut mai multe versiuni.

Într-un alt interviu, publicat în 1998, tot în „Adevărul literar şi artistic”, apoi într-un volum – „Paralele inegale” – apărut la Polirom (2003), Mihai Ursachi îmi mărturisea că deviza după care s-a condus în viaţă a fost una împrumutată de la Goethe: „Werde was du bist!” (Devino ceea ce eşti!). Iar el a devenit ceea ce este: un poet de seamă. Pentru a argumenta, aş alege cântul al VI-lea din amintita lui capodoperă: „Poemul de purpură”. Să-l recitim acum, în anul celei de a 75-a aniversari a autorului său:

„Iubito, hai să ne jucăm
de-a Ildiko şi de-a Attila.
Acesta-i cortul meu de blăni
 în care te-am adus cu sila.

Dar jocul nu’i adevărat,
vedem fantasme ca nebunii,
a fost odată-un împărat…
Nuntaşii-aceştia nu sunt hunii.

Iubite, oare pentru ce
e-atât de roşu acest fluviu?
Şi numele lui care e ?
Iubito, - acesta e Danubiu.

Iubite, oare fraţii mei
dorm liniştiţi în roşii ape?
Şi oare tata e cu ei?
Iubito, vino mai aproape.

Iubite, toate au trecut,
să’ţi spun un vis din multe vise:
dar mai întâi să te sărut,
căci toate uşile’s închise.

Părea că-am fost copii cândva
în verdele Septentrion
şi doica noastră ne citea
din cartea lui Marcel Brion.

Că ne jucăm un straniu joc,
un joc cu flăcări şi cu sânge;
iubite dă’mi acum te rog
pumnalul tău, ceva mă strânge.

Să ne jucăm un joc frumos,
ce se va scrie în istorii
- Deasupra pustei colbul gros,
şi lung să tânguie cocorii”