Poezia ca o călătorie la marginea umbrei (II)
Dimensiune font:
Sunt, apoi, brazii, pădurea, fântâna şi, între flori, brândușa, floarea vieţii şi a morţii, înflorind primăvara foarte devreme şi toamna, foarte târziu: „în genunchii minusculi ai brânduşei/ lumina oftează abia auzit/ cu o mişcare infernală/ umbra se învârte în mijlocul sternului/ şi plouă şi râde şi fulgeră” („pastel cinetic”). În sfârşit, cocorul, pasărea speranţei, dar şi a surpării, a (pe)trecerii vieţii în nefiinţă: „lângă zidul trestiilor/ luna oglindește/ cadranul inoxidabil al lacului/ (dansul pe cuiburi părăsite abia a început)/ în cocoşul de fier de pe acoperiş/ se înmulţesc larvele cocorilor/ (o pasăre moare ducând aripa la piept/ moare cu secera înfiptă prin aripă)/ în cenuşiul lor incendiu, cocorii/ se reped să ne înfrunte” („zorii”).
Lirica lui Doru Mihai Mateiciuc este una a departelui care, în prima „carte” a volumului, se identifică în poiana de cer înflorit a Bucovinei, iar, în peștele austral, se regăseşte în simbolistica mării, cu nostalgia nisipului şi „blana strălucitoare a refluxului”. Dar marea pe care plutesc lebedele negre se asociază, în egală măsură, morţii, erosului care, iată, anunţă apropierea sfârşitului: „în podul palmei se deschide scoica./ delfinul iese din valuri/ străbate norii/ eşuează pe ţărm/ ce iubesc în tine e apropierea sfârşitului/ alerg prin ploaia de monezi false/ în tufişurile stufoase ale sângelui/ zgomotul primordial stă ascuns/ pe nisipul roşu cu fruntea albă/ somezi fiecare val/ gloanţe de nisip atrag algele, astfel se împleteşte/ armura delfinului/ În pâlnia gramofonului nu mai încap digurile/ discul aurit se învârte sub falanga ta/ discul aurit se învârte în dreptul gâtului/ exilat în acest început/ iubesc în tine apropierea sfârşitului/ când bat clopotele sub limba rigidă/ delfinul striveşte/ dinţii mirositori ai întunericului/ se înalţă pescăruşii până sub frunte/ se izbesc îngroziţi/ fanfara începe astfel/ (moartea rememorează înserarea)” („peisaj marin”). Departe, în „încăperea virtuală” a Bucovinei sau pe ţărmul cu nisip roşu, se înmulţesc semnele ruinei: delfinul - un alt albatros din poezia simbolistă - eşuează pe ţărm, printre scoici goale, alge putrede, schelete ale unor vieţuitoare mici, pescăruşi „îngroziţi”, solzii reci ai răsăritului de soare, meduze, iar iubita se îmbracă în verde pentru a se pierde între apele fierbinţi care „se grăbesc s-o ascundă”: iubita lui Doru Mihai Mateiciuc este poezia însăşi, „asemenea unei scene bizantine de la Voroneţ pictată minimalist cu o pensulă orientală”, cum scrie Florin Cântec într-o caldă şi pertinentă prezentare de pe coperta a patra a Rafee-lor: „continuai să mergi cu o umbră la braţ.../ îmi plăcea noul tău trup/ metamorfoză cu funde impare .../ niciodată nu te privisem aşa/ fără gesturi fără atingeri/ doar gustam din liniştea nopţii/ cu paie lungi de cuvinte/ doar zâmbeam doar alergam/ pe urmele paşilor tăi/ şi-i striveam! şi-i ardeam!/ iartă-mă că o spun/ (din oglinda în care stau închis)/ trupul tău mă înspăimântă/ eşti începutul absenţei” („poesia” - II).
Aceasta e poezia, în fond, o prezenţă din absenţă, ne spune Doru Mihai Mateiciuc, un poet pe care, nu mă îndoiesc, îl vom mai citi.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau