Poezia ca o rugăciune profană

 În toate cărţile de poezie ale lui Vasile Burlui - şi cea mai recentă, „Concert brandenburgic” (Editura „Timpul”, 2015), nu face excepţie - sunt numeroase poeme care poartă o dedicaţie, cele mai frecvente nume invocate fiind Avicenna şi Grigore Hagiu: autorul „Canoanelor medicinei din zorii mileniului al doilea şi poetul contemporan, ca o unire a medicinei cu poezia, cele două spaţii de identificare ale lui Vasile Burlui.

Mulţi au crezut şi, adesea, pe bună dreptate că acest fel de poeme sunt „ocazionale”, scrise la comandă, grăbite sub umbrela unui eveniment; sunt, e adevărat, nu puţini poeţi care meşteşugesc, din diverse motive, în tot felul de împrejurări, versuri potrivite, dar, la Vasile Burlui, în „ocazionale” se află poezia însăşi, ca în acest poem purtând un omagiu lui Grigore Hagiu, de versul căruia îl apropie muzicalitatea profundă pe autorul „Concertului brandenburgic”: „Îşi risipeşte toamna averea pe pământ/ Bănuţii frunzelor împrăştiind pe dealuri,/ Ca şi monahi în strană se-nclină plopi în vânt/ Iar ploaia rece, densă, se răspândeşte-n valuri./ Pe culme ard stejarii în flăcări reci de toamnă,/ Iar în amurguri triste e ţipăt de cocor,/ Când ceţurile toamnei la penitenţă-ndeamnă/ Și mă scufund eu însumi în veştedul decor./ Vin ploile de toamnă, tomnaticele ploi,/ Cu vânturi reci şi crude desfoliind pădurea,/ Chemând la cugetare şi-ntoarceri către noi,/ Descătuşând iar dorul de rătăciri aiurea./ Aprind cu pietate în suflet lumânarea/ Şi o închin în graţii stejarilor ce mor/ Şi celor care-n noapte au rătăcit cărarea/ Şi s-au culcat în brazdă la umbra unui dor” („Chemări autumnale”).

Însoţindu-se cu o muzicalitate pătrunzătoare, în tonurile celebrelor concerte brandenburgice ale lui Bach, anotimpul poeziei lui Vasile Burlui e jalonat de plecarea şi întoarcerea „cu larmă” din iernat a cocorilor, una dintre figurile lirice prezente în toate cărţile poetului; revenirea lor „din pribegii” e semnul speranţei şi al reluării vieţii cu suma intactă a virtualităţilor sale („Ne sărăcim iubirea în fiecare seară/ Cu jurământul strâmb pe sufletul curat,/ Sperând că va-ncolţi din nou în primăvară/ Când se întorc cu larmă cocorii din iernat”; „Întorşi spre brazda-nmiresmată/ Cum se întorc din pribegii cocorii,/ Primim odihna binecuvântată/ Purificaţi în flacăra splendorii”, scrie poetul în „Pasărea” şi „Cartea întoarcerii”), pentru ca plecarea cocorilor să se asocieze sfârşitului, surpării fiinţei şi lumii înseşi („Ne cheamă buciumul spre alte timpuri,/ Iar noi ne adunăm din nou sub nuc,/ În fluier se strecoară alte ritmuri,/ Şi întristaţi privim cocorii cum se duc” se spune în „Folclorică”).

Poemele din „Concert brandenburgic” sunt litaniile unui elegiac; mai mult încă, Vasile Burlui se alătură celor tot mai mulţi (poeţi, teologi, prelaţi, precum abatele Brémond, teoreticieni ai textului literar, Aldo Pellegrini, de exemplu) care spun că poezia e o rugăciune profană, civilizând fiinţa, îmblânzind sufletul şi demonii dinăuntru; în această cheie trebuie citit un poem precum Întoarcerea, un cântec tulburător, asemeni ţipătului cocorilor, al lui Saul din Tars: pînă la cina de la Emaus, acesta trebuie să se ridice din praful de pe calea Damascului, în penitenţă: „Bicisnic m-am ivit atuncea vouă,/ Îngenuncheat cu capul aplecat,/ Cu ochii umeziţi de aburul din rouă,/ Cu sufletu-ntre suliţi sfâşiat./ Mă tot piteam atunci printre desişuri,/ Cu zdrenţe acoperindu-mi goliciunea/ Şi mă târam prin aspre ascunzişuri/ Şi-mi căutam în van înţelepciunea./ M-am tot hrănit cu poamele amare/ Căzute din copacul suferinţei/ Şi le-am ascuns perfid prin buzunare/ Rezervă pentru ziua neputinţei./ Când m-am întors la voi dinspre pustiuri,/ N-aţi cunoscut pe faţa-mi niciun rid./ V-aţi întrecut în vorbe şi-n pariuri/ Şi m-aţi mustrat cu gîndul cel perfid”.

În continuarea temelor şi motivelor poetice dominante, Vasile Burlui adaugă constelaţiei sale simbolice constituite în cărţile care au precedat „Concert brandenburgic” câteva figuri lirice cu o mare forţă de sugestie. sunt, mai întâi, făpturile văzduhului sau fantasmele durerii care sparg oglinda, ies de acolo pentru a biciui fiinţa. Făpturile bizare ale poetului sunt asemenea fiinţelor din oglinzi ale lui Borges: iată povestea lor: „În vremea aceea, lumea oglinzilor şi lumea oamenilor nu erau, ca acum, despărţite. Mai mult decât atât, se deosebeau simţitor între ele; nici fiinţele, nici culorile, nici formele nu erau asemănătoare. Cele două împărăţii, a oglinzilor şi a oamenilor, trăiau în pace; se putea trece prin oglinzi dintr-o parte în cealaltă. Într-o noapte, fiinţele din oglinzi au invadat pământul. Forţa lor era mare, însă, în urma unor bătălii sângeroase, artele magice ale Împăratului Galben au ieşit învingătoare. Acesta i-a respins pe năvălitori, i-a închis în oglinzi şi le-a impus pedeapsa de a repeta, ca într-un fel de vis, toate actele oamenilor. I-a lipsit de forţa şi de înfăţişarea lor şi i-a redus la starea de simple reflectări servile. Cândva, de bună seamă, ei vor scutura această letargie magică”.

Iată şi poemul lui Vasile Burlui din „Concert brandenburgic”: „Cu cântec de sirene şi trupul lor de ceaţă/ Mă vizitează iar fantasmele durerii,/ Scotocind unghere dosite-n dimineaţă/ Dispar purtând cu ele poverile uitării./ Se temenesc dând buzna pe uşi părăginite/ La ceas târziu hălăduind în noapte/ Se risipesc apoi în zări nemărginite,/ Lăsând în urmă abur de plânset şi de şoapte./ Cu aripi străvezii, mă biciuiesc ades,/ Venite din tărâmuri de neguri, uneori/ Îmi tulbură oglinda şi zâmbetul pervers/ Şi se retrag purtate pe aripi de cocori./ Rămâne-n urma lor un veac de suferinţă,/ Când ceaţa dimineţii aduce un fior/ În sufletul smerit de-amară umilinţă,/ Icoanele din suflet m-acoperă şi dor” („Făpturile văzduhului”).

Nu e vorba de o influenţă directă a viziunii marelui sud-american asupra aceleia a poetului de azi, ci de complementaritate în gândirea unor simboluri tutelare. Conflictul gestionat altădată de Împăratul Galben, în „Concert brandenburgic” se desfăşoară, în acelaşi chin al oglinzilor sparte, lângă totem, într-o arhaicitate care trimite la orizontul mito-poetic; aici străluceşte Anú (cum, în altă carte, Aşur), zeul zeilor în mitologiile din Mesopotamia, alături de care poetul se retrăieşte în mit: „Poruncitor, Anú ne cheamă din adâncuri/ De timp înfricoşat printre primejdii,/ Când lumea se sbătea în smârcuri,/ Iar el strălucitor domnea între odăjdii./ Sub semn îngenuncheau vestalele în cântec,/ Iar noi smeriți ne prosternam în ritual./ Dospind o nouă lume-n al său pântec/ Solemn Anú ne binecuvânta sacerdotal./ Grăbiţi, pumnalele de silex pe sub blănuri,/ În rit, le pregătim sub vraja diavolească,/ Pe-altare jertfa spintecând, din cărnuri/ Sângele fierbinte aşteaptă să ţâşnească./ ...În veacuri timpul cel cernit se desfăşoară,/ Dar nimenea nu pare-a spune nu!/ Şi retrăim un mit ce ne-nfioară,/ Supuşi ca-ntotdeauna strălucitorului Anú” („Strălucitorul Anú”).

Aşezat comod „pe prispa universului”, ascultând „muzica astrală”, lăsând fereastra deschisă pentru Mozart ori ascultînd „în genunchi un concert brandenburgic”, poetul se întoarce spre condiţia umană de aici şi acum, ca în „Quo vadis”, „Statuile cetăţii. Fără răspuns” şi plasează, lângă un delicat Colind, un autoportret liric unde se pot regăsi esenţele temelor şi motivelor poetice ale volumului: „Mă plec sub vântul vremii sau mă nărui,/ Mă risipesc în ape, în arbori sau poveşti./ În cântecul de păsări şi-n stele încă stărui/ Chiar dacă de la mine n-aveţi veşti./ Mă dăruiesc în noapte vântului din cetini/ Şi mă scufund tăcut în ape de izvor,/ Luceferi ce se sting îmi sunt prieteni,/ Şi-ascund în suflet ţipăt de cocor./ Cern nostalgii amare din lumile umblate,/ Dar mă complac în linişti ca de schit./ Mă spală-n dimineaţă rouă de păcate/ Când stelele din boltă în neguri s-au pitit./ M-ascund de mine plecat peste vreo carte,/ Şi mă deşiră ritmuri din mitica baladă/ Ce-n veacuri viitoare suferinţă-mparte/ Când sacerdoţii muţi din jilţuri stau să cadă” („Solitudini”). „Concert brandenburgic” continuă aventura lirică întru totul remarcabilă şi surprinzătoare a lui Vasile Burlui.