Poezia ca o rugăciune profană

Profesor la Cotnari şi în comuna botoşăneană Ungureni, absolvent al Facultăţii de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, Vasile Simon este autorul unor cărţi de poezie - „Îngerul cu o aripă” (2011), „Cântec la porţile iubirii” (2013) şi „Iubirea îngerilor” (Editura Vasiliana, 2014) - unde se vede distinct, aşa cum, inspirat, spune Nicolae Busuioc într-o caldă şi comprehensivă prefaţă, „darul exprimării emoţionale”, formulând poezia ca pe „o cale de exprimare afectivă a unor trăiri, sentimente şi bucurii sufleteşti demne de un poet dublat de teolog”. În adevăr, Vasile Simon scrie poezie într-un imaginar liric „naiv”, asemeni pictorului icoanelor pe sticlă, despre Geneză, un „neîntrerupt război de flăcări” („Geneza”), despre Eden, cu mierea şi „marea de fiere” de după săvârşirea păcatului („Eden”), în sfârşit, despre căderea din Rai („Căderea”): o naraţiune în versuri despre ceea ce s-a spus în Vechiul Testament: „Fâşii de soare cern grădina/ Și-argintul râului din ea,/ Ce curge-ncet, întruna,/ Pe el plutind o pace grea./ Sub umbra aripilor verzi,/ Cu braţul nins de puritate,/ E dalba Eva, raiul crezi/ C-aşa va fi tot mai departe./ E doar un vis plutind pe ape/ Și aburii, în şoapte, la urechi;/ În taină i-au vorbit că poate/ Gusta din fructul dulce-ochi./ Și pacea cea întinsă şi adâncă,/ În cursul ei pe-argintul cel curat,/ S-a izbit de marea, greaua stâncă,/ A neascultării fiicei de-mpărat./ Ademenit, la fel, şi Adam, fiul,/ El de femeie s-a lăsat orbit/ Ca să se lepede de Domnul,/ Mâncând din fructul cel oprit./ Şi râsul pe înşelător cuprinde,/ Un râs de moarte rece, crud,/ Când omul ce, căzut, s-aprinde,/ Iar plânsul-n valuri cade surd,/ Din cer, oştimea, Heruvimii/ Trandafirii lacrimi revarsă;/ Suspină-n şir alb Serafimii:/ Păcat, că au căzut din Slavă!/ Și cerul dimpreună cu pământul/ În plâns greoi âşi clatină privirea/ Spre cei ce-au părăsit Stăpânul/ Ducând ân Iad eternă fericirea”. Sunt, apoi, fixate în versuri episoade din Noul Testament - Galileea şi Apostolii („Apostolii”), Cina cea de Taină („Cina”), rugăciunea lui Iisus din Grădina Ghetsimani („Ruga din Ghetsimani”), Învierea, într-unul dintre cele mai frumoase poeme ale cărţii: „Plâng/ clipele din toamna/ tinereţii,/ Plâng cu ele/ şi dorurile,/ pietre ale vieţii,/ Când încă razele/ de sărbătoare/ curg în plete,/ Plâng/ stoluri de vise/ ce coboară în trepte./ Plâng genele,/ frumoasele flori,/ La geamul sufletului/ în culori,/ în seara sfintei, lină,/ a iertării,/ Adunate la prăznuirea/ Învierii” („Plâng clipele”).

Între aceste repere esenţiale ale ceea-ce-va-fi-fost şi ceea-ce-va-fi-fiind, omul purtător al Duhului scrie o radiografie lirică a ispăşirii păcatului originar: tinda vieţii se sparge, frigul se aşază pe suflet, trezvia pare tot mai improbabilă într-o lume apăsată de imaginea obsedantă a Jertfei, dar, mai ales, clipele de fier dintr-un poem precum „Frigul pe suflet” marchează prăpastia de necuprins pe care are a o traversa fiinţa pustiei, purtându-şi „dorul nesătul” pentru Edenul pierdut. Figura lirică în jurul căreia pivotează poemele din „Iubirea îngerilor” este sihastrul, ca un semn al despărţirii de lume, în orizontul pustiei unde Cain lasă în urmă „chipul blând al zeiţei” pentru a se apropia de Divin: „Cu glasu-ţi dulce, aromit,/ Îmi tot şopteai, scumpă zeiţă,/ Până ce valul s-a-îmblânzit,/ La susuru-ţi de hulubiţă./ Iar doru-mi de sihastru, plin,/ Cată înaltul cerului albastru/ Ca pe o apropiere de Divin,/ În dulce amor al lunii astru./ Cu lacuri de smarald plutea/ Deasupra noastră luna-far,/ Spre ea zbura visarea mea/ O, sfinte înger, plin de har!/ În ochii tăi luceau duios/ Valuri de argint sclipitor,/ Păstrate-n versuri tânguios,/ O, tainice clipe de amor!/ Acum, tot mai sihastru poate,/ Mă-ncearcă jalnic crudul dor,/ Iluziile-mi rămân departe/ Urmând al fulgilor dalb zbor./ Pe sufletu-mi bătrân de rime,/ S-a aşezat oceanul de ninsori,/ Dar tot te văd, a mea minune,/ Când dorul mă înalţă-n sori./ Te-aş lua în braţe, amăgire,/ Și ţi-aş şopti un ultim gând,/ Să mă-nsoţeşti la Despărţire,/ Zeiţa mea cu chipul blând!” („Seri cu ea”). Simbolurile Euharistiei, pâinea şi vinul, structurează o poezie ca o rugăciune profană, ca un colind („O, Iubite Fulg,/ Din cer coboară,/ În inima-mi topeşte-Te/ În miez de iarnă,/ Și umple-mă/ Cu sufletul de primăvară!/ Coboară/ Din Oceanul nepătruns/ Iubitul meu, de Sus,/ Iubitul meu,/ Prunc Sfânt Iisus!” - „Fulg din cer”), în secvenţe lirice care se reţin („Umbra mea e ninsă,/ Viscolul de foc/ Prinsu-m-a în cursă”) ori în definiţii surprinzătoare („Eşti duh, nu oase îmbrăcate-n haine”; „În infinituri Domnul se restrânge,/ Iar infinitu-ncape-n strop de vin”); Vasile Simon trebuie să distileze încă mai mult expresia lirică, să caute în lectura poeziei înalte nu neapărat un model, ci un relansator textual şi, poate, atunci, va reuşi un volum cu poeme cel puţin de calitatea acestuia: „Noaptea păgână alungă/ Inelele flori de stele,/ Fug paseri, speriate de iele,/ E noapte păgână şi lungă./ Întunecă luciul de argint,/ Marea îşi răstoarnă oglinda,/ Tremură din temelii tinda,/ Doina e mută, cu păr despletit./ E semn de doliu pentru sărman,/ În casa pustie, pitită sub nuci./ Cândva era plină grădina de cuci,/ Bufniţa cântă acum, an după an./ Umbre-s sub negrele-mi pleoape/ Adâncesc păgâna lume eternă,/ Toate dispar în cruda beznă,/ Nu se văd nici licuricii pe ape” („Păgână eternă”). Despre poetul Vasile Simon, nu mă îndoiesc, vom mai auzi.