Poezia ca stare de visare (II)

Într-o proză de idei, „Predicare în pustie”, privind formele liricii de azi, George Lupaşcu pune în legătură poezia cu „starea de visare, în general de factură romantică”; deşi vizibil în răspăr cu „acele făcături” din care nu înţelege nimic şi care îi lasă o „imensă dezamăgire” şi „un sentiment de tristeţe”, tonul autorului e prevenitor, formula sa poetică din volumul „Veşnicia secundei” (Editura Stef, 2015) fiind departe de expresiile liricii (post)moderniste şi mult mai apropiată de cele de „factură romantică”.
Veşnicia secundei ascunde, însă, şi o „poveste” de dragoste, transcrisă într-un lirism acroşat unde contează nu doar temperatura sentimentului erotic, ci şi jocul dramatic al vârstelor care despart cuplul: plecând de la imaginea semnificativă a celor două sălcii care „plâng, alături, lâng-o albie secată/. Străduindu-se să-ntoarcă apa care-a fost odată” („Plîngeri”), lirismul pendulează între pierderi şi regăsiri - doi poli activi altădată, Sud şi Nord, azi, două note în dezacord, cautând zadarnic roua nopţilor, apa vie, seva renaşterii veşnice din cupa de Crai-nou: „Iubito ţi-au înmugurit sânii,/ Iubito ţi-au înfrunzit ochii,/ Iubito ţi-a înflorit gura./ Prinde-te de ramul copacului care sunt,/ Să-mprimăvărăm amîndoi./ Să ne-mbătăm cu roua nopţilor/ Băută din cupe de Crai-nou;/ Iar seva renaşterii veşnice,/ Să schimbe floarea în fruct;/ Întorcând din nou clepsidra,/ Când în jumătatea care suntem,/ Nu va mai rămâne,/ Nici un fir de nisip./ Atunci vor înmuguri alţi sâni./ Atunci vor înfrunzi alţi ochi./ Atunci vor înflori alte guri.../ Perpetuum mobile” („Iubito”).

Puţine urme vor fi rămas, însă, din elanul începuturilor, iar efortul reluării vieţii cu suma intactă a virtualităţilor sale și al reinventării unei istorii prăbuşite în apocalipsă se curmă în ţipetele cocorilor, toamna, fără speranţa de a-i auzi iarăşi, într-o altă primăvară: „Eu sunt umbra trecerii mele,/ Iar tu, copia umbrei tale/ Şi amândoi ne completăm/ Golurile cuvintelor de lumină,/ Cu frânturi de tăceri întunecate,/ Aruncând uneori, resturi de trăire aproximativă,/ Câinilor hămesiți care, mai apoi,/ Ne latră frenetic prin intersecţiile vieţii/ Cu semafoare veşnic roşii,/ Pe sensul de trecere a umbrelor noastre./ Păcat că sensul e unic,/ Mereu spre trecut, pe unde-am tot umblat;/ Iar uneori, amăgitor şi cinic,/ Către un viitor pe unde oricum,/ Nu vom putea trece.../ Şi-atunci... caut haine de schimb,/ Lipsite de umbră” („Umbre”); erosul, cât va fi rămas e unul calm, departe de patimă, împăcat, poetul ocolind, în bună măsură, tonul romanţios în favoarea unui „autoportret” cu amuzante note autoironice: „Eu sunt umbra fictivului însumi,/ Alergând înspre propriul eu/ Şi mă caut prin toate-ale lumii,/ Mă găsesc şi mă pierd tot mereu” („Eu nu port...paşaport!”); „Mă întorc spre mine însumi, dar nu pot să mă găsesc/ Şi mă caut fără vlagă, în acest decor debil;/ Drumurile astea toate, tot mai mult mă obosesc;/ Dar am să mă culc la noapte, sub o pleoapă de copil” şi „Respir în ritm cu mine; iar uneori mă mir,/ Că viaţa-şi cere vama, pe drumuri, la răscruci/ Şi urne cu destine se sparg în cimitir,/ Înghesuite cinic, la umbra unei cruci”, scrie, apoi, George Lupaşcu în „Drumuri” şi Biografie aproximativă.

A doua secţiune a volumului e consacrată prozei de idei, concentrată, uneori, în aforisme şi alte învăţături pentru Delfin, oferite dinspre „toamna vieţii” („Mărunţiş prin buzunare”) sau în viziuni nu neapărat catastrofice, dar mustind de nelinişti, de inconfortul de a trăi într-o „quasitotală anormalitate”, când anormalul e faptul normal („Anormalitatea normalităţii”); sunt aici şi două proze structurate în jurul unor personaje care pot crea tipologii în viitoare construcţii epice mai ample (preotul Tupilici şi „cumătrul” Cărpănache din schiţele „Şi ne iartă nouă...” şi „Cărpănache Smarandache”), adăugându-se, în sumarul volumului „Veşnicia secundei”, unor analize ale peisajului politic şi social din România „miticilor” de la Bucureşti („Cose turche”).