Portret cu ramă

1994. A doua Conferinţă Naţională a scriitorilor de după evenimentele din decembrie ’89. Cu timpul titulatura a devenit din ce în ce mai improprie. Ne aflam, toţi participanţii, în sala Teatrului Naţional. La un moment dat, într-o atmosferă punctată de show-uri cabotine şi de gafe monumentale, de căţărări intempestive la tribună şi de atârnări abuzive de microfon, a cerut cuvântul un domn în vârstă, uscăţiv, aproape imponderabil, parcă numai spirit. Cine o fi?! – ne-am întrebat unii dintre noi. A fost de-ajuns să pronunţe primele propoziţii din scurtul său discurs pentru a ne da seama că aveam în faţă un intelectual rasat, un personaj dintr-o spiţă rară. Era scriitorul şi ziaristul de-o vârstă cu veacul XX: Pan M. Vizirescu, „ultimul mohican” din aşa numita generaţie ’22. Deodată amfiteatrul Naţionalului bucureştean s-a aerisit. Cu vocea sa caldă, pregnantă, cel ce ni se adresa ne-a făcut să ne recăpătăm starea de civilitate şi de bună-cuviinţă, cum se şi impunea într-un asemenea for de presupusă elită. Dincolo de asta, aveam însă prilejul şi privilegiul de a-l vedea şi a-l asculta, în acei ani de false eroisme şi penibile, dar lucrative năpârliri, pe singurul intelectual care mai trăia din faimosul „lot al ziariştilor”, format din 14 scriitori şi gazetari condamnaţi în 1945 de către autointitulatul Tribunal al poporului la muncă silnică pe viaţă. Ne vorbea, aşadar, un nonagenar (s-a născut la 16 august 1903) cu un destin teribil care, miraculos, a reuşit să se ascundă, înşelând vigilenţa satrapilor regimului antinaţional de import, şi să supravieţuiască timp de 23 (douăzeci şi trei) de ani într-un „exil de taină”, cu expresia sa, literalmente sub în pământ, ocrotit, într-o terifiantă clandestinitate, de părinţi şi de rude apropiate. Pan M. Vizirescu nu fusese înregimentat în nici un partid politic, unicul său “partid” fiind, cum a mărturisit, revista „Gândirea”, iar unica ideologie – creştinismul naţional.

După aproape doi ani de la momentul evocat aici, l-am cunoscut mai bine la Iaşi cu ocazia lansării volumului de poeme „Prinos de lumină şi har”. Tot atunci a ţinut o memorabilă conferinţă în Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universităţii „Al. I. Cuza” despre lirica religioasă, în fond o tulburătoare confesiune: „Am fost rupt de lume mulţi ani şi exilat într-o lume creată de mine. Am trăit pe alte tărâmuri. Am cunoscut astfel alte experienţe decât cele pământeşti. În acest timp am scris. Dacă nu aş fi fost scriitor, cine ştie, poate n-aş fi rezistat atâta… Prin scris mi-am creat lumea mea imaginară, dar plină de adevăr şi de frumos care mi-au încântat sufletul. Eram copleşit de bucuria de a scrie poezie religioasă care înseamnă exprimarea dorinţei de a căuta prin iluminare puterea divină sub ocrotirea adevărului. Poezia religioasă m-a ajutat să mă regăsesc şi să văd cât pot să fiu de vrednic şi pentru creaţia literară, nu doar de a fi luat în seamă de Dumnezeu”. La librăria „Junimea”, în faţa unui numeros public, unde a vorbit despre credinţă şi libertate, a mărturisit: „Aş fi putut să am o soartă înspăimântătoare. Ei bine, v-o spun Dumneavoastră, ca să ştiţi, că poţi transforma cele mai insuportabile condiţii într-o adevărată fericire prin puterea spiritului”. Confesiunile lui Pan M. Vizirescu m-au dus cu gândul la “„urnalul fericirii” al lui N. Steinhardt şi la reflecţiile lui Petre Ţuţea. Ca şi acesta, afirma cu o cuceritoare convingere şi simplitate: „Socotesc o binecuvântare că am venit pe lume în acest neam, că n-am fost deviat în altă parte. Apartenenţa mea la neamul românesc este o bucurie şi un dar ceresc”. Un spirit efervescent, o seninătate şi o detaşare ca premize ale fericirii. Ascultându-l, m-au uimit, între altele, tăria crezului în idealul generaţiei sale de intelectuali iluştri şi cultul pentru marii săi magiştri şi prieteni: Nicolae Iorga, care i-a girat debutul poetic în „Universul literar”; Tudor Arghezi care l-a publicat în „Bilete de papagal”; Nichifor Crainic datorită căruia a intrat în cercul de la „Gândirea”; Octavian Goga, Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Mircea Eliade, Dan Bota. Toţi aceştia şi alţii de statura lor constituiau pentru Pan M. Vizirescu „Coloane care cresc necontenit”, cum şi-a şi intitulat, de altfel, un volum de portrete apărut în anii ’90 la Editura „Timpul” din Iaşi, carte pe care cel ce împlinise 97 de ani nu a mai lansat-o, aşa cum şi-a dorit, în capitala spirituală a României ce „o visa în epoca de izolare”, căci tocmai atunci „a fost luat în seamă de Dumnezeu”.