Privelişti dintr-o primăvară londoneză atipică

 Kensington Street. Pasul trecătorilor e de pâslă, agale, se desenează din segmente ca pe un hipodrom la prezentarea cailor. Femeile, mai ales cele tinere, au ceva cabalin, o nelinişte, o nedumerire în priviri, care parcă nu e omenească. Au trupuri frumos sculptate, împrăştiind forţă, chipuri învelite cu o pieliţă aproape transparentă. Parcă nici nu se trag din femeile uscăcioase, ciolănoase şi greoaie de peste patruzeci de ani, ci vin din altă rasă. Respiraţia străzii e molcomă. Dar când se deschid stopurile şi maşinile pornesc în viitoare, aşa ca la un baraj unde se deschid vanele, se face freamăt, care se domoleşte însă îndată. Magazinele accentuează liniştea. Sunt un fel de separeuri într-un restaurant zgomotos. Linişte atât în spaţiile imense ale marilor magazine, precum Barkersul, dar şi în prăvăliile unde marfa stă înghesuită ca decoraţiile pe o uniformă de general. Vânzătoarele vorbesc cu tonuri joase, cu inflexiuni oare sunt ale dragostei. Câteva magazine fac excepţie, în special cele pentru tineri, sau cele cu proprietari de origine meridională. Aici e şi mai multă harababură, marfa stă claie peste grămadă, chiar şi deasupra nelipsitului bar pentru mica gustare, whisky, cafea, ceai.

Piaţa Trafalgar. Mi-o imaginasem cu totul altfel. Venind dinspre Westminster mi s-a părut că e aşa cum se nălucise în mintea mea. Coloana lui Nelson se înălţa albă, un stâlp ireal, care trecea dincolo, mult dincolo de cer. O osie cosmică a galaxiilor. Acum impresia e mai degrabă de trunchi de brad. Porumbei, stoluri de porumbei suie docili pe umerii turiştilor, mai ales ai celor tineri. Colorit şi miros de hulubărie. Tineri zgomotoşi, bălăcindu-se prin aer ca într-o piscină, fântâni cu apă colorată cu chimicale, forfotă de bazar. Turiştii vin aici precum cohortele de credincioşi la locurile sfinte, sau ca lumea lumilor la Mona Lisa. O glorie poate puţin falsă, alimentată de nevoia de grandoare a călătorului modern. În jur trec în vârtejuri maşinile care o iau într-o sumedenie de direcţii. Atmosfera din Trafalgar este poate mai puţin britanică decât în alte puncte ale Londrei turistice. Nici Galeriile Naţionale, edificiul care constituie fundalul Pieţei, nu exprimă prea mult Anglia. În sălile mari sunt tezaurizate mai ales pânze ale maeştrilor străini : Rafael, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Tizian, Veronese, Boticelli, Rembrandt, Veermer, Rubens, El Greco, Velasquez, Goya, Degas, Monet, Cezanne, Renoir. Şcoala engleză are rezervată doar o singură sală, cea cu numărul 16. Se expun lucrări de Hogarth, Turner, Gainsborngh, Constable, cu fundalurile acelea fumurii, bătucite parcă de moleculele cenuşii ale ceţurilor din Marea Mânecii şi Nordului, ori altele albe, de un alb carnal, ori de bumbac, peisaje cu copaci caracatiţă, cu câini de vânătoare, cu domni ţanţoşi şi doamne în trupurile cărora se tânguiesc melancolii solare.

Sălile sunt mari, au ceva de hardughie. Pereţi spoiţi cu alburi neutre pentru ca privirea să fie captată doar de suprafeţele colorate. O singură încăpere este mai mică, cea cu numărul 5, unde se află tabloul „Fecioarelor cu prunci” al lui Leonardo da Vinci. Camera este anume lăsată în întuneric. Lumina vine din straturile străvezii de culoare, care îmbracă parcă în veşminte de alge trupurile cu carnaţie de fruct. Te afli parcă într-o chilie de anahoret iluminată ca de o candelă de tabloul meşterului italian. Aici şi vizitatorii cei grăbiţi, care vor să spună la întoarcerea acasă c-au văzut mult şi multe, poate chiar totul, obişnuiţi să se perinde prin faţa tablourilor ca şi cum s-ar uita în vitrinele magazinelor, zăbovesc şi se liniştesc pentru câteva clipe.
Când am părăsit Londra, era tot primăvară şi tot lumină multă şi nici un semn că ar putea fi vreodată altfel. Ajuns acasă am citit într-un jurnal despre un accident londonez într-o zi ceţoasă.

Sursa foto: en.wikipedia.org/ Trafalgar Square