Publicistica „Poetului sub acoperire”

Emil Brumaru este unul dintre poeţii români contemporani de prim plan, de o originalitate care nu doar frapează, ci şi contrariază, iar pe unii pudibonzi sau îmbătrâniţi în rele şi prejudecăţi îi scandalizează. Nu mai puţin original este publicistul, epistolierul şi diaristul Brumaru. Prefaţa cu un titlu cam preţios, dar sugestiv – „Poezie undercover” –, semnată de Ioana Pârvulescu, la volumul IV din seria OPERE de la Editura Polirom, un text nu atât critic, analitic, cât mai ales o confesiune de cititor fin, autoarea observă că publicistul Emil Brumaru este nimeni altul decât poetul Emil Brumaru „sub acoperire”. Şi într-adevăr, în toate textele apărute în „România literară”, ca şi în „Jurnalul de la Dolhasca”, de fapt un fals jurnal din perioada de tinereţe, când Brumaru a funcţionat acolo ca medic – publicistul şi diaristul sunt „măşti” ale aceleiaşi feţe. Primul şi cel mai banal lucru ce se poate spune despre textele care au constituit substanţa rubricilor susţinute de-a lungul deceniilor în cele două publicaţii pomenite şi reunite în volumul amintit e că sunt poeme în proză. Ele fac, aşa-zicând, corp comun cu lirica autorului, inclusiv cu notaţiile din „Jurnalul de la Dolhasca”, topos intrat în literatură datorită lui Emil Brumaru, în chip de „Rezervaţie Naturală de Îngeri”. Vreau să spun că toate au aceleaşi teme şi obsesii şi acelaşi „parfum divin şi neruşinat…”. Citez la întâmplare: „Avea sânii albi, orbitori, navigând parcă prin aerul transparent al încăperii. Sta în picioare, cu faţa spre dânsul, dezbrăcată până la jumătate. Luă stetoscopul, o rugă să se întoarcă, lipi membrana rotundă de spatele ei, sub omoplaţi. La început nu desluşi nimic. Pe urmă auzi un foşnet dulce, îndepărtat, melodios şi tainic, promiţător de fericiri nepermise. Apăsă. Şi atunci, fără să ştie cum, se simţi învăluit de o muzică lentă, alveolară, din ce în ce mai împotmolită în surâsuri, dureros de naivă şi tandră. Închise ochii. Văzu pajişti cu bile rostogolite pe iarba umedă, atlase vechi, corăbii trufaşe, turnuri subţiri în amurg, struguri şi mingi. Străzi oblice coborau în pantă, case de care fusese îndrăgostit îl chemau, după-amiezi nesfârşite stagnau în pieţele mici. Asculta mereu, nesăţios, mişcând rar, cu evlavie, stetoscopul pe carnea fierbinte…” („Stetoscopul detectivului Arthur”).

Dintr-o epistolă a lui Emil Brumaru, adresată lui Nicolae Manolescu reiese că directorul „României literare” i-a reproşat la un moment dat inadecvarea la condiţia publicistică a unei rubrici periodice, faptul că textele sunt „fără cap şi coadă” şi că semnatarul lor „a luat-o prin păpuşoaie”. Brumaru, la rândul său, îi răspunde printr-o prezumţie: „Cel care citeşte, printr-un minim efort, poate el însuşi închega textul, îl poate gândi cum vrea, îl poate chiar, enervat, rescrie, de ce nu?”. Da, numai că directorul revistei avea dreptate. În fond, era vorba de „bulimia în ordinea limbajului” pe care o constata I. Negoiţescu, referindu-se la stilul lui Emil Brumaru şi care îl poate enerva cam prea tare pe cititorul unui săptămânal, fie el, aşa cum e de presupus, şi foarte rafinat.

Afirmat şi consacrat ca oniric, Emil Brumaru face figură cu totul aparte nu numai în literatura, ci şi în viaţa literară şi publicistică românească contemporană. Este o prezenţă carismatică şi esenţialmente tonifiantă, dincolo de aerul său hirsut şi parcă mereu plictisit. Un personaj eminamente antishow, care însă, uimitor, trece rampa. Autorii inteligenţi de interviuri şi realizatorii de programe radio sau TV ştiu că, avându-l invitat ori partener de dialog pe Brumaru, succesul este garantat. În fine, n-aş putea spune câţi, dar în orice caz foarte puţini, dintre congenerii săi şi, în general, dintre poeţii contemporani sunt atât de prizaţi nu doar de scriitori şi critici din toate generaţiile, dar şi de cititori obişnuiţi, de toate vârstele şi de ambe sexe, iubitori de poezie şi, mai ales, fără idei preconcepute. Şi asta într-o vreme când poezia nu se mai citeşte ca acum câteva decenii şi nu se mai ascultă decât cel mult la ocazii sau la şezători mai degrabă intime, declarate însă triumfalist de organizatori şi de participanţi festivaluri. Audienţa de care se bucură Emil Brumaru, una invidiabilă, nu se datoreşte, cum s-ar putea crede, doar erotismului pe care toată opera lui îl proclamă artistic. Citindu-l, ai sentimentul că te afli la izvoarele poeziei. Iar acest sentiment e cu atât mai puternic resimţit de lectorul experimentat. Cunosc oameni structural neaderenţi, dintr-un motiv sau altul, la literatura de tipul celei a lui Brumaru, care însă după ce au citit, de pildă, „Submarinul erotic”, se dau bătuţi şi recunosc că, erotizând, Brumaru transformă aproape tot ce atinge în poezie. Repetând un truism, el e mai mult decât un mare talent, e o natură.
Remarcabilă este receptarea critică de care a beneficiat Emil Brumaru pe parcursul evoluţiei sale. Nu a fost şi nu este însă scutit nici el de comodele formule-şablon. Comentatorii, constata Al. Cistelecan într-o cronică din 1979, s-au lăsat nu o dată înşelaţi de aparenta stereotipie a stilului său şi au căzut ei înşişi în stereotipie, încât „Emil Brumaru s-a consolat deja atât pentru încântarea, cât şi pentru condescendenţa cu care criticii, binedispuşi, l-au tratat, fixându-l de la bun început în raftul «minorilor sublimi»”. Venind mai aproape de momentul apariţiei amintitei serii de „Opere”, citez o caracterizare aparţinând unui fin analist, Tudorel Urian: „Scandaloasă pentru unii, adulată de alţii, dătătoare de dulci visări voluptuos-erotice, literatura lui Emil Brumaru se naşte dintr-un melanj «imposibil» între inocenţă şi trivialitate, plăcere a rostirii vorbelor mustoase şi timiditate la nivelul acţiunii, prozodie tradiţionalistă şi lexic menit să şocheze spiritele pudibonde, nostalgie şi grotesc, puritate adolescentină şi transformare a frumuseţii feminine în înfricoşătoare forme planturoase”.

În ce mă priveşte, subscriu la o afirmaţie a lui Mircea Iorgulescu: „Emil Brumaru este un poet cu mult mai profund decât se crede în mod obişnuit”. Un autor cu alură de clasic în viaţă care a depăşit etapa cronicilor şi comentariilor şi a ajuns la cea a monografiilor.